(Această viață s-a scris de Chiril monahul din
Ierusalim;Nevoințele și viața Cuviosului Părintelui nostru Sava cel
Sfințit
(5 decembrie)
după dînsul Metafrast a scris-o foarte pe larg;
iar aici s-a
cules pe scurt din amîndouă)
Pe cînd Teodosie cel Tînăr ținea sceptrul împărăției grecești și avea douăzeci și șapte de ani în împărăție, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părțile Capadociei și în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decît Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.
Părinții fericitului Sava se chemau Ioan și Sofia și erau de bun neam și binecredincioși; iar cînd era pruncul de cinci ani, s-au dus părinții lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaș. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinților la Eremia, fratele mamei sale. Și întrucît Eremia avea o femeie cu nărav rău și sfadnică, supărîndu-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care viețuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinții lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia și cu Grigorie se certau între dînșii, căci fiecare dintr-înșii voia să-l aibă la el, nu atît pentru că îl iubeau pe copil, pe cît ca să fie părtaș avuției tatălui său. Iar fericitul copil, avînd înțelegere de bătrîn și văzînd gîlceava și sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinților și mergînd în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Viețuind acolo, a învățat repede psaltirea și celelalte sfinte scripturi și sporea în fapte bune, luînd aminte la rînduiala monahicească.
Nu după multă vreme împăcîndu-se între dînșii, unchii fericitului Sava au venit la dînsul în mănăstire și au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfîntă ogradă și să-și ia femeie cu care să viețuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decît a viețui în locașurile păcătoșilor și iubind mai mult viața monahicească decît cea mirenească, nu ascultă de unchii săi și sfatul lor cel înșelător îl lepăda, zicînd: "Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem ca nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune și apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemați sînt cei ce se abat de la poruncile Tale.
Cu aceste cuvinte izgonind de la dînsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sîrguia în mai mari nevoințe, cu ostenelile și înfrînările chinuindu-și trupul și robindu-l pe el duhului.
Deci, fiind biruit șarpele acela, care prin avere și însurătoare voia să-l scoată din sfîntul lăcaș, ca din sălășluirea Raiului - s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfînt, adică diavolul îmbuibării pîntecelui. Căci fericitul, lucrînd odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, și fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrînd a-l mînca mai înainte de vremea rînduită și de obișnuita binecuvîntare. Dar, aducîndu-și aminte că în rai cu astfel de rod șarpele a adus spre păcat pe cel dintîi om, s-a oprit de a-l mînca și se osîndea singur în sine zicînd: Frumos și bun era la mîncare rodul cel ce a omorît pe Adam. Și, aruncînd mărul la pămînt, l-a călcat cu picioarele, călcînd împreună cu dînsul și gîndul său, iar mai vîrtos zdrobind capul șarpelui lăcomiei de pîntece; apoi și-a pus însuși legămînt să nu mai mănînce mere pînă la moartea sa. De atunci toată pofta și-o biruia prin înfrînare, mîncînd și dormind puțin, pururea petrecînd în osteneală; pentru că mîinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tînăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toți părinții cei bătrîni, care se aflau în acea mănăstire.
Odinioară s-a întîmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că și-a udat hainele sale de ploaie și era vreme de iarnă, cînd nu strălucea soarele. Deci, neavînd unde să-și usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pîine, deasupra lemnelor și le-a uitat acolo. După puțin timp s-au adunat frații să coacă pîine și au aprins lemnele în cuptor, neștiind că pitarul își pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzîndu-se lemnele foarte tare, și-a adus aminte pitarul de hainele sale și se întristă mult. Acolo era și fericitul Sava, care, văzînd întristarea fratelui, nu s-a temut și făcîndu-și semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credință, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, așa și copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieșit din cuptor nevătămat, aducînd în mîinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea și ale sale rămînînd nearse.
Această minune văzînd-o frații, s-au înspăimîntat și zicea unul către altul: "Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinerețile lui".
A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergînd din putere în putere și din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinții care erau acolo, prin pustietățile cele de primprejur, să se folosească din vorba cea împreună cu dînșii și să-și găsească acolo un loc spre sălășluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea și cu binecuvîntare spre sfînta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicînd: "Nu este bine, tînăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îți este să stai într-un loc".
Dar Dumnezeu Care le rînduiește pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. "Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie". Atunci chemînd egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvîntare, și cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povățuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vîrstei sale, la sfîrșitul împărăției lui Marchian și a patriarhului Iuvenalie. Intrînd în mănăstirea Sfîntului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul și l-a dat unui bătrîn capadocian, la care iernînd gîndea la viața pustnicească, pe care de mult cu mare dorință o rîvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune și cu minunile în pustia aceea dinspre părțile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.
Deci, cerînd binecuvîntare de la întîistătătorul, a plecat și ajungînd în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo cîteva zile, așteptînd vremea în care i-ar fi fost cu putință a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămînă, sau de două ori, și la zile însemnate. Venind sîmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducîndu-se la biserică și a căzut înaintea lui, rugîndu-se cu osârdie să-l primească și pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l așa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viața cea monahicească, mai mult decât mulți alții și că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina și va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părțile acelea.
Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu și săvîrșea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cîrtire, cu supunere smerită și întru osteneală cu osîrdie, încît se minunau părinții de atîta iubire de osteneală și de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrînd să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinților săi, i-a băgat vrăjmașul în mintea lui un gînd netrebnic, ca să meargă și să rînduiască averea rămasă de la părinții săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminți, să-l lase să se ducă în Alexandria și cerea ca și pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dînsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul și putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugămințile cele cu sîrguință ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa și l-a liberat împreună cu dînsul și pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.
Ajungînd ei în Alexandria și îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morți, fericitul Sava a cunoscut pe părinții săi, Ioan și Sofia, care se întîmplaseră într-acea vreme acolo - pentru că tatăl său avea o dregătorie ostășească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoință și de mai mare luptă, decît cea dintîi, pe care a avut-o cînd l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinții lui, pe de o parte cu rugăminți și cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase și înșelătoare, ca să lepede hainele cele negre și să le îmbrace pe cele albe; apoi urmînd vieții lor, să se facă ostaș în locul tatălui său.
Fericitul, pricepînd că acea întîlnire și cunoștință cu părinții săi i s-a făcut prin meșteșugirea vrăjmașului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească și, trecînd cu vederea rugămintea lor și lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în buna hotărîre, răspunzînd părinților: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubește pe tatăl său, sau pe maica sa, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; și care nu-și va lua Crucea sa și nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decît pe Dumnezeu și viața voastră deșartă, mai mult decît Crucea, și ostășia voastră lumească, mai vîrtos decît ostășia cea duhovnicească? Căci dacă împărații pămîntești, osîndesc la chinuri pe ostașii care fug din cetele lor, cu atît mai mult Împăratul ceresc nu va cruța pe aceia, care, înscriindu-se în ostășia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă". La sfîrșit, fericitul Sava a adăugat și aceasta: "Voi, dacă mă veți sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostășia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinții mei".
Ioan și Sofia, văzînd inima fiului lor neînduplecată către dorința lor, au încetat de a-l mai supăra și cu mai multă tînguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuință, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mîhnească prea tare pe părinții săi, a luat numai trei galbeni, însă și pe aceia, întorcîndu-se în mănăstire, i-a dat în mîna lui Teoctist, egumenul său.
Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dînsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar și acela săvîrșindu-se după doi ani, a venit după dînsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la nașterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viața cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peștera cea de lîngă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, avînd urechile sale pline de povestirile despre viața lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blîndețea, smerenia și despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: "Să nu oprești pe Sava a se osteni precum voiește".
Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peșteră numai cinci zile în săptămînă; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viața lui în peșteră era așa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieșind din peșteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coșnițe, din care în fiecare zi împletea cîte zece, iar în gură și în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sîmbăta, venea de dimineață din peșteră în mănăstire, aducînd cu sine cincizeci de coșnițe. Cînd venea, se împărtășea cu soborniceasca rugăciune și, întărindu-și trupul cu hrană, iarăși intra în seara Duminicii în peșteră, ducînd cu sine stîlpări de finic, cît putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coșnițe.
Într-o osteneală și postire ca aceea, viețuind el în acea peșteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustnicești, ca pe un monah desăvîrșit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinților celor ce au îmbătrînit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tînăr-bătrîn. Căci, fiind tînăr cu trupul, avea ca un bătrîn înțelepciune duhovnicească și viața curată.
Deci a ieșit împreună cu dînsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducînd împreună cu el și pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrînd să petreacă acolo tot postul mare, pînă la Duminica Stîlpărilor. Apoi a vrut odată bătrînul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amîndoi ucenicii săi, Dometian și Sava, în niște locuri fără apă. Fiind arșiță mare, fericitul Sava a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputînd a mai merge. Făcîndu-i-se milă de dînsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtîndu-se de dînsul ca de o aruncătură de piatră și se ruga, zicînd: "Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit". Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a săpat în pămînt de trei ori cu un lemnișor ce se întîmplase acolo și îndată a izvorît apă vie din care bînd Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stîlpărilor, s-au întors în lavră.
Trecînd puțină vreme, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luîndu-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfîntului Eftimie și după săvîrșirea altor părinți bătrîni ai acelei lavre, văzînd Sava că se schimbă rînduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viața sa cea îmbunătățită.
Fericitul Sava era atunci de treizeci și cinci de ani de la nașterea sa, cînd s-a sălășluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfîntul după osteneală, la miezul nopții s-a închipuit diavolul în mulțime de șerpi și de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoșa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune și era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte...; peste aspidă și vasilisc vei călca... . Acestea zicînd el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoșările lui.
După cîteva zile iarăși s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoșat și s-a repezit la sfînt, vrînd să-l sfîșie și, apropiindu-se, se da înapoi; apoi iarăși se repezea și iarăși se da înapoi. Iar cuviosul, văzînd pornirea fiarei și mișcările ei, a zis: "Dacă ai îngăduință de la Dumnezeu a mă mînca, pentru ce te oprești? Iar de nu, pentru ce te ostenești în deșert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!". Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu rușine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele și balaurii, încît umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blînde.
Odată, umblînd prin pustie, a întîmpinat patru saracini foarte flămînzi și slăbiți. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care și el singur se hrănea și care se chemau melagrii, precum și miez de trestie. Iar ei mîncînd s-au întărit și au însemnat locul șederii lui, apoi s-au dus. După cîteva zile au venit la dînsul, aducîndu-i pîine, brînză și dactile (un fel de fructe) dîndu-i mulțumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dînșii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: "O, amar suflete al meu! Acești oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cît sînt de mulțumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, sîntem nemulțumitori, viețuind în lene și în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci.
După aceasta a venit la dînsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legîndu-se prin dragoste de fericitul Sava a început a viețui împreună cu dînsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioșii părinți, rugîndu-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pămîntul și a înghițit pe acei agareni; apoi ceilalți agareni, văzînd acea minune, s-au temut și au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarășul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie și mare dragoste s-a prins între ei.
Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfîntului Sava în pustie și străbătînd și alte locuri ale pustietății, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tînăr, s-a îndulcit de învățătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecînd toată noaptea în obișnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătîndu-i o vale pe care curgea odată pîrîul din Siloam către miazăzi, unde era o peșteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peșteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor și puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni și pe dînsul în acea peșteră. Apoi, sfîrșindu-se vedenia și făcîndu-se ziuă, s-a pogorît Sava din dealul acela și, fiind povățuit de Dumnezeu, a aflat peștera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis și s-a sălășluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la nașterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsînd după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorînd pe tiranul Vasilisc, și-a primit împărăția sa.
Peștera aceea în care s-a sălășluit Cuviosul Sava, avea suire la dînsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peșteră o frînghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peșteră ca la cinsprezece stadii. Viețuind cuviosul în peștera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creșteau prin jurul peșterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălășluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horat. După cîtva timp, trecînd patru saracini prin locul acela, au aflat peștera Cuviosului Sava și voiau să se suie la dînsul, dar nu puteau pentru greutatea urcușului. Fericitul, văzîndu-i pe dînșii de sus, a slobozit frînghia ca să se suie la el. Ei, intrînd în peșteră n-au aflat la dînsul nimic și s-au minunat de viața și de obiceiul lui cel bun; apoi făcîndu-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dînsul și aduceau pîine, brînză, finice și alte mîncări. Cuviosul a petrecut în aceea peșteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredința sufletele multora și a-l face povățuitor și păstor al oilor celor cuvîntătoare; căci după cinci ani de petrecere liniștită în acea peșteră, au început mulți a veni la dînsul din diferite locuri, vrînd a viețui lîngă el; iar el primindu-i pe toți cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemînatic pentru nevoință. Apoi, zidindu-și chilii, viețuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieții celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dînsul în puțină vreme, pînă la șaptezeci de frați, între care cei mai aleși erau aceștia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lîngă Iordan lavra ce se numește Pirghion; Firmin și Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe și Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, și alți mulți bărbați sfinți, ale căror nume sînt scrise în cărțile vieții. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.
Înmulțindu-se frații și făcîndu-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pîrîului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pîrîului cel uscat. Cînd venea la dînsul cinev a din cei sfințiți, îl ruga pe acela de săvîrșea Sfînta Liturghie, el nevrînd să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din frați nu voia să-l ridice la treapta preoției.
Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfîntul s-a rugat într-o noapte, zicînd: "Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfîntului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, și ne izvorăște apă spre potolirea setei noastre". Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas din pîrîu, unde căutînd, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpînd cu piciorul în pămînt și, punîndu-și gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorîndu-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; și săpînd puțin a aflat apă multă și s-a făcut izvor curgînd cu îndestulare, împlinind toată trebuința lavrei și neîmpuținîndu-se niciodată.
Într-o noapte, umblînd el împrejurul pîrîului și cîntînd psalmii lui David, i s-a arătat un stîlp de foc lîngă surpătură, care era în partea rîului dinspre apus, și a stat sfîntul la rugăciune pînă la revărsatul zorilor. Apoi, luminîndu-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stîlpul și a aflat o peșteră mare și minunată în chipul bisericii, care era făcută de mînă dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi și lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peșteră împodobind-o, a făcut-o biserică. Și a poruncit fraților ca în toate sîmbetele și Duminicile să se adune într-însa la cîntare. Apoi și el s-a sălășluit aproape de acea biserică nefăcută de mînă, zidindu-și chilie pe o piatră înaltă și a făcut ușă tăinuită la biserică, prin care intrînd, petrecea ziua și noaptea în rugăciune.
Înmulțindu-se mereu numărul fraților, încît s-au făcut pînă la o sută cincizeci și zidindu-se chilii de amîndouă părțile rîului, se înmulțea și slava Cuviosului Sava; și i se aducea lui mult aur de către iubitorii de Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfințitul patriarh Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dînsul și foarte mult îl cinstea și-i trimitea cele de trebuință.
Ducîndu-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea an al patriarhiei sale, după dînsul luînd scaunul Salustie, la patruzeci și opt de ani ai vieții Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră niște răzvrătiți cu năravul și trupești cu cugetul, după cum se zice, neavînd duh, care, mai dinainte făceau sfat nedrept asupra sfîntului și în tot chipul îl necăjeau. Pentru că, adeseori prin mijlocul grîului odrăslesc neghinele și prin mijlocul viei cresc rugi și chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vînzător, iar la Elisei era ucenic Gheezi. Acei frați răzvrătiți, sau mai bine zis mincinoși, cugetînd cele rele asupra sfîntului, s-au dus în sfînta cetate la patriarh și l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebați din ce loc sînt, ei au răspuns: "Viețuim într-un pîrîu în pustie". Și aceasta o ziceau, vrînd să tăinu-iască numele fericitului Sava, că știau ei că numele lui este vestit și pomenirea lui era de toți iubită. Deci, fiind întrebați de multe ori și siliți de patriarh să spună de unde sînt, au spus chiar nevrînd că sînt din pîrîul ce se numește cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: "Dar unde este Sava?" Iar ei, nerăspunzînd la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicînd că este prost, neiscusit, și nu poate să povățuiască și să cîrmuiască mulțimea de frați, dintr-o așa mare lavră, prin simplitatea și neștiința lui". Apoi, la clevetire adăugau și acestea, zicînd că nici el nu voiește să primească hirotonia și nici pe vreunul din frați nu-l lasă.
Așa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întîmplat că era acolo un bărbat cinstit și vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos și păzitorul lemnului Sfintei Cruci celui de viață făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat: "Oare, voi ați primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi"? Iar ei au răspuns: "Sava ne-a primit pe noi". Zis-a lor Chiric: "Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cît mai vîrtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutîndu-i, să vă povățuiască pe voi". Iar ei neputînd răspunde la aceasta au tăcut.
Patriarhul, amînînd întrebarea pînă a două zi, îndată a trimis după Sfîntul Sava, chemîndu-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunîndu-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicîndu-le ceva, nici mustrîndu-i pe dînșii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrînd el. Deci sfințindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: "Iată aveți pe părintele vostru și egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om". Acestea zicînd, a luat pe Sava și pe aceia și a mers în lavră și a sfințit biserica cea zidită de Dumnezeu și a binecuvîntat toată lavra, învățînd pe frați să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.
Cînd fericitul Sava avea cincizeci și trei de ani de la nașterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovnicești, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru și Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dînșii fericitul Sava și le-a dat peștera aceea în care petrecuse el singur mai înainte cînd era în pîrîu. Apoi le-a poruncit ca sîmbăta și Duminica să cînte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Și așa, încetul cu încetul s-au înmulțit armenii în lavră. În aceeași vreme a venit în lavră și cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, și care, fiind episcop al cetății Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu și tăinuindu-și dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.
Cuviosul Sava - urmînd Sfîntului Eftimie cel Mare, care se obișnuise în toți anii a ieși în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfîntul și marele post; aceluia rîvnind, Cuviosul Sava ieșea în aceeași lună ianuarie, dar nu în aceeași zi, căci aștepta a douăzecea zi ca să săvîrșească în lavră pomenirea Sfîntului marelui Eftimie. Iar după săvîrșirea pomenirii, ieșea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, și apropiindu-se de Dumnezeu cu gîndirea și cu rugăciunea, petrecea acolo pînă în sîmbăta Stîlpărilor (Floriilor).
Într-un an, ieșind după obiceiul său din lavră în pustie și umblînd împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic și pustiu. Acolo vrînd a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieșea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars fața, barba și alte părți ale trupului i s-au vătămat, încît s-a îmbolnăvit foarte greu.
Cînd s-a întors în lavră numai după glas îl cunoșteau frații, așa era de arsă fața lui. Și a bolit mult pînă cînd o putere dumnezeiască de sus, cercetîndu-l pe el, l-a tămăduit și i-a dat putere asupra duhurilor necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică și rară, ca să nu se mărească în deșert, împodobindu-se cu dînsa, iar el mulțumea lui Dumnezeu pentru aceasta.
În alt an a ieșit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul Agapit. Netrecînd multe zile, Agapit, de osteneală și de foame, s-a culcat pe nisip și a adormit. Iar fericitul Sava, stînd departe de dînsul și rugîndu-se, a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea și-l mirosea de la cap pînă la picioare. Fericitul Sava, văzînd pe leu deasupra ucenicului care dormea, s-a temut să nu-l mănînce și îndată a făcut rugăciune cu sîrguință către Dumnezeu, pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultînd pe robul său, a astupat gura fiarei și n-a vătămat pe Agapit, ci, ca și cum ar fi fost lovit cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coada pe cel ce dormea și acela, deșteptîndu-se și văzîndu-l, s-a cutremurat și a alergat la părintele său. Iar el l-a învățat să nu se dea mult timp somnului, ca nu cumva să fie mîncat de fiare și mai vîrtos de cele nevăzute.
În alt an, umblînd fericitul după obicei cu același ucenic prin pustia care era pe lîngă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte o peșteră și într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcînd rugăciune amîndoi și începînd vorba, a zis pustnicul: "De unde ai pornit, o! minunate Sava, a veni la noi? Cine ți-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu petrec aici de treizeci și opt de ani și n-am văzut nici un om, iar tu cum ai venit aici?" Iar fericitul Sava a răspuns: "Dumnezeu Care ți-a arătat numele meu, Acela mi-a arătat și mie locul acesta". Apoi, după vorbe folositoare de suflet, sărutîndu-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.
Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis către ucenic: "Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din peșteră". Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Și părîndu-i-se că face rugăciune, a așteptat cîteva ceasuri; apoi, făcîndu-se seară și văzînd Sava că nu se scoală bătrînul de la rugăciune, a zis: "Încredințează-ne pe noi lui Hristos, părinte". Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins de dînsul și l-a aflat răposat. Apoi, întorcîndu-se către ucenic, a zis: "Vino, fiule, să îngropăm trupul sfîntului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici". Deci, făcînd deasupra lui obișnuita cîntare, l-au îngropat în aceeași peșteră și astupînd ușa peșterii cu pietre, s-au dus în lavră.
În anul acela în care s-a sfințit biserica cea de Dumnezeu zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic în ostășia Isaurilor. Iar fericita Sofia, maica lui, care acum foarte mult îmbătrînise, vînzînd toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său Sava, aducînd mult aur. El, primind-o pe dînsa, a sfătuit-o să se tundă în chipul călugăresc, în care viețuind ea puțin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel adus de dînsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii și la zidirea caselor de străini; căci a zidit una lîngă Ierihon, iar alta în lavră, ca în cea de lîngă Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.
Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un frate cu dobitoace mănăstirești la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru trebuința lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arșiță mare, a însetat pe cale și neaflîndu-se apă, pentru că pămîntul acela era pustiu și fără apă, a căzut slăbit de sete. Aducîndu-și aminte de sfîntul bătrîn a zis: "Dumnezeul părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine". Atunci îndată s-a arătat deasupra lui nor și, slobozind rouă, l-a răcorit pe el și dobitoacele care duceau lemne. Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui pînă la lavră, umbrindu-l și răcorindu-l de zăduf; și aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfîntului părintelui său Sava, de care și-a adus aminte în nevoia sa.
Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii, în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni și înfricoșat pentru suirea cea aspră și grea pe el, cum și pentru înfricoșările ce se făceau acolo; pentru că mulțime de diavoli se încuibaseră acolo și multe feluri de năluciri înfricoșau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, avînd ajutor pe Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela și cu undelemnul ce-l luase din candela Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părțile, întărindu-se cu semnul Crucii a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în chipul fiarelor, iar alteori în chipul tîrîtoarelor și alteori în chipul păsărilor, făcînd zgomot, strigare și țipăt înspăimîntător. Cuviosul, ca un om înfricoșîndu-se, se gîndea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie în războiul cu diavolii. Acela, arătîndu-i-se și sfîntului, i-a poruncit să îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere, cu rugăciunea și cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele și îngrozirile diavolești.
Aproape de sfîrșitul postului mare, stînd sfîntul noaptea la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că, arătîndu-se mulțime mare în obișnuitele lor chipuri de fiare, de tîrîtoare și de păsări, năvălind asupra sfîntului, strigau peste măsură și se vedea cum se clătina tot muntele. Dar sfîntul deloc nu se înfricoșa, ci neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: "O! ce nevoie răbdăm de la tine, Savo! Oare nu-ți este destul pîrîul cel locuit de tine? Au nu-ți ajunge peștera ta, cum și cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Și aici ai venit în locașurile noastre, vrînd a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputînd a ne împotrivi ție, care ai ajutător pe Dumnezeu". Atunci îndată cu mare tînguire, cu strigare, cu gîlceavă și cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au zburat în acea noapte din muntele acela.
Nu departe de muntele acela erau niște păstori care înnoptaseră cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburînd din munte în munte și au auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască Învierea lui Hristos împreună cu frații. După praznic, luînd pe unii din părinți, a venit iarăși la Castelin, unde au început a curăți locul și a zidi chilii. Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate, frumos făcută, care avea lărgime destulă și acoperămînt înalt. După ce au curățit-o și împodobit-o, au făcut-o biserică și au sfințit-o; apoi cuviosul a așezat acolo viață de obște.
În vremea cînd se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucatele, îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem, zicînd: "Iată tu, Marchiane, șezi la odihnă, avînd toate cele de trebuință, iar robul lui Dumnezeu Sava se odihnește pentru dragostea Lui, împreună cu frații în muntele Castelin, flămînd și neavînd hrana cea de nevoie și nu este nimeni cine să le dea cele de trebuință; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă, ca să nu slăbească de foame". Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe lucruri din cele de trebuință, încărcînd vitele cu multe feluri de bucate. Cuviosul, primind cele trimise, a mulțumit lui Dumnezeu, Care are purtare de grijă pentru robii Săi.
Isprăvind chinovia, a adunat într-însa frați mulți și a încredințat-o lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său. Dar Pavel peste puțină vreme s-a mutat din viața aceasta și a primit toată ocîrmuirea Teodor, aducînd în mănăstire pe Serghie fratele său și pe alt Pavel, unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost episcop în Aili și Amatunta.
Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta, ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbați rîvnitori, nevoitori și monahi iscusiți; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, așijderea și pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să viețuiască în chinovia de la Castelin, nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă chinovie mai mică și a pus acolo povățuitori iscusiți să-i învețe pe noii începători rînduiala și pravila cea călugărească. Să știe mai întîi Psaltirea și toată rînduiala cîntării de rugăciune; apoi să știe toate rînduielile călugărești și să se îndemne către nevoință și către osteneli. După aceea să-și păzească mintea lor de cele lumești și să se împotrivească gîndurilor rele, ca să-și taie voia și să fie ascultători, blînzi, smeriți, tăcuți, treji și cu luare aminte, păzindu-se de vicleșugurile vrăjmașilor.
Cînd cineva sporea bine întru aceste începuturi călugărești, cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alții din cei noi începători și mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte Teodosie, care, ieșind din biserica cea de la Scaune, își făcuse o mănăstire, la treizeci și cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Și erau amîndoi, Sava și Teodosie, un suflet și o inimă, întru toate avînd o împreună glăsuire între dînșii - pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dînșii "nouă pereche apostolească, Petru și Pavel". Apoi li s-au încredințat începătoria peste toate adunările cele mănăstirești. Căci după mutarea fericitului Marchian, arhimandritul, și a preasfințitului patriarh Salustie, s-au adunat la dînsul toți monahii din lavre și de prin mănăstiri, de prin munți și de prin pustie. Atunci, după unirea tuturor, acești doi părinți mari, Sava și Teodosie, au fost aleși și puși arhimandriți peste toate lavrele și viețile de obște care erau împrejurul Sfintei Cetăți. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare peste mănăstirile cu viața cea de obște, iar Cuviosul Sava, peste părinții care petreceau prin pustietăți.
După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, cînd Ilie a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra pămîntul care era lîngă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult și bătrînul nu avea atunci mai mult decît jumătate din galbeni. Însă, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, către care avea dragoste și mare credință, a zis vînzătorului: "Ia, frate, acum arvuna aceasta pînă mîine, iar mîine, de nu-ți voi da tot prețul, mă lipsesc și de arvună!" Făcîndu-se noapte și apropiindu-se de ziuă, sfîntul sta la rugăciune, și iată a intrat un necunoscut dînd în mîna lui o sută șaptezeci galbeni și îndată s-a dus, nespunînd cine și de unde este. Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și, mulțumindu-i, a dat prețul celui ce vindea locul; deci a zidit și o a doua casă de străini, spre odihna fraților celor ce veneau de departe. Asemenea și pentru chinovia cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în Sfînta Cetate, aproape de turnul lui David, iar alta în Ierihon.
În acea vreme au venit în lavră doi frați după trup, de neam din Isauria, anume Teodul și Ghelasie - ca alt Veseleil și Eleac, prea înțelepții făcători ai Cortului sfînt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea Moisi, adică Cuviosul Sava și prin care a săvîrșit toate zidirile lavrei. Căci au zidit chilii multe, bolniță, pitărie, baie lîngă pîrîu și biserica cea mare a Preacuratei și de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută de mînă, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stîlp de foc, fiind strîmtă, iar frații care se adunaseră acum mulțime, neputînd încăpea la cîntarea pravilei, au zidit altă biserică lîngă aceea, mai mare și mai frumoasă, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfințit-o patriarhul Ilie. Deci în această biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraților să se adune spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni și a rînduit cîntări de toată noaptea, în zilele duminicilor și la praznice însemnate.
Unii din frații armeni, urmînd atunci glasul ereticesc, adică a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cîntarea cea îngerească: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte" și aceste cuvinte: "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi". Acea hulă, fericitul Sava pierzînd-o dintre frați, a poruncit armenilor să cînte cîntarea cea întreit sfîntă în limba grecească - iar nu pe cea armenească. Deci toată slujba o cîntau armenește, iar "Sfinte Dumnezeule" îl cîntau grecește, pentru ca să nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.
Cuviosul Sava cîrmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori, de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cîrmuirea lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunînd într-un cuget cu ei pînă la patruzeci de frați, din cei neiscusiți cu viața și răzvrătiți cu năravul, care aveau înțelegerea nesănătoasă, și au făcut multe supărări sfîntului. Dar acela care era aspru asupra diavolului și blînd către oameni, dînd loc mîniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Schitopului și acolo a șezut în loc pustiu, lîngă pîrîul Gadarei.
Aflînd peștera unui leu, a intrat într-însa și, rugîndu-se, s-a culcat să se odihnească în culcușul leului, pentru că se înnoptase. La miezul nopții a venit leul și a văzut pe bătrîn odihnindu-se în culcușul său; și apucîndu-l cu dinții de haine îl trăgea afară din peșteră, ca să-i lase locul său; iar cuviosul deșteptîndu-se a văzut acel leu înfricoșat, dar nu s-a înspăinîntat, ci sculîndu-se a început a-și face rugăciunea de miezul nopții. Sfîrșindu-și rugăciunea, a șezut iarăși în locul acela unde se culca leul, care apucîndu-l cu dinții de marginea hainei, trăgea afară din peșteră pe sfîntul părinte. Iar părintele a zis către leu: "O, fiară, peștera este largă și poate să ne încapă pe amîndoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de nu-ți place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că eu sînt mai cinstit decît tine, căci sînt zidit cu mîna lui Dumnezeu și sînt cinstit cu chipul Lui". Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca și cum s-ar fi rușinat de bătrîn.
Viețuind fericitul în acea peșteră, s-au înștiințat despre dînsul schitopolitenii și gadarenii, care au început a veni la dînsul. Între aceștia era și un tînăr cu numele Vasile, care, lăsînd lumea, a fost tuns în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care viețuia împreună. Tîlharii, auzind de tunderea lui Vasile și socotind că a adus aur mult în peșteră la părintele său Sava - pentru că tînărul acela era din părinți de bun neam și bogați -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflînd la dînșii nimic, s-au mirat de lipsa lor și s-au dus. Și iată, au văzut doi lei mari venind asupra lor și s-au înspăimîntat foarte, căci gîndeau că i-a ajuns mînia lui Dumnezeu pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat cu glas mare către fiare: "Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava să vă duceți din cale ca să trecem de aici". Iar leii, auzind numele Sfîntului Sava, au fugit ca și cum ar fi fost loviți cu biciul. Dar tîlharii, înspăimîntîndu-se de acea minune, s-au întors la cuviosul și i-au spus ceea ce s-a petrecut; apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele și, lăsîndu-se de a mai face tîlhării, se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a viețuit acolo cuviosul cîtăva vreme și a adunat frați, cărora punîndu-le egumen și încredințîndu-i lui Dumnezeu, el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la liniște în altă pustie, unde liniștindu-se mult, s-a întors iarăși în lavra sa, socotind că acum tulburătorii aceia vor fi încetat din răutatea și cîrtirea lor; dar i-a aflat pe dînșii neîndreptați, petrecînd întru răutatea cea dintîi și încă și mai mult se înmulțiseră, încît erau pînă la șaizeci, iar el plîngînd pentru dînșii ca și pentru cei pierduți, îi sfătuia cu cuvinte părintești; dar pe arapi n-a putut să-i albească, căci cu sfaturile lui cele blînde mai mult se întărîtau. Deci cuviosul, iarăși dînd loc mîniei lor, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Nicopolei, unde s-a sălășluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roșcov și cu roadele copacului aceluia se hrănea.
Înștiințîndu-se despre el stăpînul locului aceluia, i-a zidit o chilie și în puține zile, cu darul lui Hristos, adunîndu-se frații la cuviosul, locul acela s-a făcut chinovie. Acolo viețuind fericitul Sava, pizmuitorii lui, care erau în lavră, au scos veste între frați că pe Sava l-au mîncat fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunîndu-i: "Părintele nostru, umblînd prin pustia Mării Moarte, l-au mîncat leii; deci ne rugăm sfinției tale poruncește să ni se dea egumen". Iar fericitul Ilie, știind viața lui Sava, din tinerețea lui, a zis către monahi: "Eu nu vă cred, căci știu că Domnul este drept și nu va trece cu vederea atîtea fapte bune ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mîncat de fiare; ci mai bine mergeți de căutați pe părintele vostru, sau tăceți șezînd în chiliile voastre, pînă cînd îl va arăta Dumnezeu". Deci s-au întors pizmuitorii cu rușine.
Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din Ierusalim și adunîndu-se toți episcopii Palestinei și egumenii, atunci a venit și Cuviosul Sava, împreună cu niște frați din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta văzîndu-l patriarhul, s-a bucurat și, luîndu-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă iarăși în lavra sa. Iar el se lepăda, zicînd că este mai presus de puterea lui a ocîrmui și a îngriji atîta mulțime de frați; deci își ceru iertare. Iar patriarhul a zis: "De nu vei asculta rugăciunea și sfatul meu, nu vei mai veni de acum înaintea feței mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile tale să le stăpînească alții". Atunci fericitul Sava, chiar nevrînd, a spus patriarhului pricina ieșirii sale din lavră: "Ca să nu fiu - zice el - pricinuitor de sfadă și tulburător fraților". Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au sculat asupra lui. După aceea, neputînd a nu asculta pe patriarh, s-a supus. Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii, iar el s-a dus la lavra sa.
Apoi patriarhul a trimis împreună cu dînsul și scrisoarea sa către frați, întru acest chip: "Vă poruncesc, fraților întru Hristos, să știți că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum ați auzit voi și cum ați spus, că l-au mîncat fiarele; căci a venit la mine la praznic și l-am îndemnat să vie la voi, judecînd a fi lucru cu nedreptate ca să lase lavra sa, pe care a strîns-o cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ostenelile sale. Deci primiți cu osîrdie și cu toată cinstea pe părintele vostru și să vă supuneți lui întru toate, pentru că nu voi l-ați ales pe dînsul, ci el v-a adunat pe voi. Iar dacă unii din voi ar fi mîndri și neplecați, încît nu vor voi a se smeri și a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă din lavră, pentru că nu este cu cuviință a nu-și primi locul său părintele acesta".
Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii, pizmuitorii cei orbiți cu răutate au făcut tulburare, strigînd asupra sfîntului părinte, celui nevinovat și curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl grăiau de rău, iar alții luîndu-și hainele și lucrurile lor se grăbeau a ieși din lavră; alții, apucînd topoare și cazmale, au alergat la chilia pe care chiar Cuviosul Sava o zidise și au dărîmat-o pînă în temelie, în nebunia lor; iar lemnele și pietrele le-au aruncat jos în pîrîu, apoi s-au dus de acolo în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc, știind răutatea lor, nu i-a primit pe dînșii, ci i-a izgonit din lavra sa. Apoi ei ducîndu-se în pîrîul Tecuia și făcîndu-și colibi, s-au sălășluit acolo. Astfel smulgîndu-se din lavră acele neghine, frații cei rămași s-au făcut ca niște rod de grîu bine primit lui Dumnezeu.
Trecînd puțină vreme și auzind Sfîntul Sava unde petrec cei ce s-au despărțit de lavră și că sînt în mare lipsă, a pus pe caii și asinii lavrei multe bucate și s-a dus la dînșii voind pe de o parte să potolească mînia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înșii văzînd pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: "Iată că și aici vine înrăutățitul acela". Și grăiau și alte cuvinte rele, din mînie și din ură. Iar el, fără răutate privind la dînșii cu dragoste și grăindu-le cuvinte frumoase, i-a mîngîiat pe dînșii și le-a dat bucatele. Apoi, văzînd strîmtorarea, lipsa și neorînduiala lor, căci erau ca niște oi care n-au păstor, a vestit despre toate patriarhului și l-a rugat să rînduiască cele cuvenite pentru dînșii. Patriarhul i-a încredințat pe dînșii lui Sava, dîndu-i șaptezeci de galbeni pentru zidiri și altele multe spre trebuință. El mergînd la dînșii a zăbovit cinci luni și le-a zidit biserică și pitărie și le-a așezat lavră nouă, aducînd din lavra cea veche pe unul din părinții cei iscusiți, cu numele Ioan, bărbat mai înainte-văzător. Pe acela punîndu-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa. Iar Ioan, le-a fost povățuitor șapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus la Domnul. Cînd era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie și, plîngînd, a zis către cei ce ședeau împrejurul său, că vor veni zile cînd, cei ce viețuiesc aici se vor lepăda de credința cea dreaptă și cu mîndrie se vor înălța, dar îndrăzneala și mărirea lor se vor risipi și deodată vor cădea.
După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind numai șase luni, și nemaiputînd răbda gîlcevile, a fugit în Arabia și acolo s-a sfîrșit în mănăstirea lui Saverian.
Înștiințîndu-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre frați că au învățătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor și ca o osteneală și durere sub limbile lor. Între aceștia mai întîi era unul cu numele de Ioan Palestinianul, care se părea a fi creștin adevărat, avînd chipul dreptei-credințe, dar în inimă era plin de răutatea păgînească, de bîrfirea maniheilor, de eresurile lui Didim, ale lui Evagrie și ale lui Origen.
Pe acești frați adunîndu-i Agapit, și temîndu-se să nu se vatăme și alții cu aceleași eresuri, a vestit pe patriarh despre dînșii și cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat la Domnul, și după dînsul s-a încredințat egumenia lui Mamant. Atunci Non, împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors în lavra cea nouă; dar, temîndu-se de fericitul Sava, își tăinuiau otrava eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflînd o peșteră care era departe de lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele Castelionului, a făcut mănăstire, ajutîndu-i cu averea sa Marchian, preotul sfîntului Sion, împreună cu fiii săi Antonie și Ioan.
În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia dinspre răsărit, viețuiau doi monahi, care se țineau de eresul lui Nestorie; pentru aceasta se mîhnea foarte sfîntul părinte, căci rătăciseră din calea cea dreaptă. În vremea aceea, sfîntului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea a fi în biserică, săvîrșindu-se slujba, și în mijlocul fraților a văzut stînd pe acei nestorieni. Apoi, cînd a venit vremea Sfintei Împărtășiri, toți frații se apropiau de dumnezeieștile Taine și se împărtășeau, iar cei doi eretici, vrînd a se apropia de împărtășanie, îndată i-au oprit niște ostași înfricoșați, respingîndu-i de la împărtășanie și izgonindu-i din biserică. Dar fericitul ruga pe ostași să lase și pe acei doi monahi să fie împreună cu frații în biserică și să nu-i oprească a se împărtăși. Însă ostașii au răspuns, zicînd: "Nu se cuvine a lăsa să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine pe aceștia care sînt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu".
Pentru această vedenie fericitul mai mult se mîhnea, fiindu-i jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind și rugîndu-se către Dumnezeu pentru dînșii, ca să-i lumineze cu lumina cunoștinței adevărului. Apoi, adeseori se ducea la dînșii învățîndu-i și mustrîndu-i, rugîndu-i și sfătuindu-i, pînă ce în sfîrșit cu darul lui Dumnezeu, i-a cîștigat la credința Bisericii lui Hristos. Așa se îngrijea cuviosul pentru mîntuirea sufletelor omenești. După aceea i-a coborît pe dînșii din dealul acela, și i-a dat în mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredințîndu-i dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puțină vreme, cu sporirea ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit și mănăstirea.
Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din Ierusalim, îndrăzneț și mîndru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de același obicei cu dînsul - iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecînd liniștit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieșit din lavră și s-a dus într-o vale, ce se numea Șapte guri, și a început a-și face mănăstire, vrînd să fie asemenea Cuviosului Sava.
Întorcîndu-se Sava din pustie și înștiințîndu-se despre lucrul lui Iacov, s-a dus la dînsul și-l sfătuia să înceteze, zicînd că este nefolositor lucru a începe ceva cu îndrăzneală și cu înălțare de minte. Dar acela n-a ascultat pe bătrîn, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfîntul i-a zis: "Dacă nu te supui, păzește-te, ca nu prin ispită să te pedepsești". Acestea zicînd, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă și cutremur și a căzut în boală cumplită, zăcînd șase luni, încît abia putea să vorbească. Apoi, deznădăjduindu-se de viața sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul Sava ca să-și ceară iertare la sfîrșitul vieții sale. Văzîndu-l Sfîntul Sava, l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părintești, i-a dat mîna și ridicîndu-l din pat l-a făcut sănătos, ca și cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtășindu-l cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Și Iacov nu s-a mai întors la zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.
Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob mai mult decît trebuia, că i-a rămas de la masă atîta, încît se putea din rămășița aceea și a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat pe fereastră în pîrîu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe ori. Părintele Sava, văzînd acest lucru, s-a coborît pe ascuns în pîrîu și a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducîndu-l în chilia sa, l-a uscat puțin la soare. Trecînd puțină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela și, gătindu-l bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mîncînd el, bătrînul a zis către Iacov: "Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit și nu te-am împăcat cu bucatele, pentru că nu știu a face fiertura bine". Iar Iacov a zis: "O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mîncat bucate ca acestea". Bătrînul a zis: "Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu l-ai vărsat în pîrîu; să știi dar cum că cel ce nu poate să chivernisească cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămînă ceva în zadar, apoi cum poate unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire și să povățuiască pe frați? Așa grăiește și Apostolul: "Dacă cineva nu știe să-și conducă casa sa, cum va putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?". Iacov, auzind acestea s-a rușinat; iar pentru iubirea sa de începătorie și pentru slujba sa cea cu nebăgare de seamă, făcînd pocăință, își cerea iertare.
Pe acest Iacov, care ședea în chilia sa, odată îl supăra diavolul cu războiul poftei trupești. Deci, stîndu-i asupră acel război îndelungat cu gînduri necurate, n-a putut mai mult a răbda și, luînd cuțitul, și-a tăiat părțile sale genitale. Făcîndu-i mare durere și curgînd mult sînge, a început a striga pe frații care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar frații, venind și văzînd lucrul ce-l făcuse, pe cît puteau potoleau durerea lui cu doctorii și după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a dus la Cuviosul Teodosie, spunîndu-i nevoia ce i s-a întîmplat cu izgonirea și rugîndu-l să mijlocească pentru dînsul către Cuviosul Sava, ca iarăși să-l primească în lavră și în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea fratelui, s-a dus la fericitul Sava și l-a rugat pentru fratele cel izgonit. Sava, pentru rugăciunea unui părinte ca acela și bun prieten al său, a primit pe Iacov, dîndu-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtășirea cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine.
Șezînd Iacov în liniște, făcea roduri vrednice de pocăință, vărsînd multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, pînă cînd i s-a dăruit iertare din înălțime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un bărbat strălucind stînd aproape și un mort zăcînd lîngă picioarele lui Iacov, pentru a cărui înviere rugîndu-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicînd: "Iacove, auzite sînt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort și va învia". Atingîndu-se Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrînul cel strălucit îndată a zis către Sava: "Iată, a înviat mortul și tu dezleagă de acum din legături pe cel ce l-a înviat". Sava, văzînd acestea a trimis îndată după Iacov și, dezlegîndu-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor și împreună cu frații să se împărtășească cu Preacuratele Taine. După șapte zile de la dezlegarea sa, Iacov s-a dus la Domnul.
Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care odrăslește ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieții sale cel sfînt și cu rugăciunile cele cu sîrguință către Dumnezeu înmulțea sfînta sa lavră cu părinți și monahi nevoitori, care se făceau sfinți, cum și el era sfînt, precum este scris: Dacă rădăcina este sfîntă, apoi și ramurile sînt sfinte.
Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim, bătrînul din Betania, care în multe nevoințe monahicești își petrecuse viața. Acesta, la începutul venirii sale în lavră, și-a zidit o chilie mică în partea de răsărit a pîrîului, în dreptul turnului Cuviosului Sava și a petrecut într-însa treizeci de ani; iar la bătrînețe, slăbind și apropiindu-se către sfîrșit, a căzut în boală grea. Văzîndu-l Cuviosul Sava așa, prea îmbătrînit și zăcînd greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca să poată acolo frații mai lesne a-l cerceta și a-i sluji mai ușor. Dar el s-a rugat să-l lase să se săvîrșească acolo unde s-a sălășluit de la început; și l-a lăsat în chilia sa bolnav.
Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculîndu-se la rugăciune după obiceiul său mai înainte de cîntarea Utreniei, a auzit niște glasuri minunate ca și cum ar fi cîntat un cor. Părîndu-i-se că se cîntă slujba în biserică, se mira în sine cum s-a început Utrenia fără dînsul și fără obișnuita lui binecuvîntare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar ușile erau încuiate și s-a întors mirîndu-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăși a auzit cu glas dulce cîntînd cîntarea aceasta: "Trece-voi în locul cortului celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei și al mărturisirii sunetului celui ce prăznuiește".
Înțelegînd de unde ieșeau acele glasuri minunate, adică din partea de unde era chilia fericitului Antim, a înțeles mutarea lui și îndată, deșteptînd pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune frații. Și luînd pe unii dintr-înșii, a mers în chilia bătrînului, cu făclii și cu tămîie. Intrînd înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decît numai trupul fericitului Antim, zăcînd mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoțit de îngeri. Deci, luînd ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică și, cîntînd cele de îngropare, l-au pus împreună cu sfinții părinți.
Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie, de fel din Asia, mare de stat și atît de tare încît ridica de la pămînt singur cu multă înlesnire douăsprezece banițe de grîu, fiind trimis la o slujbă, în drum s-a mîniat asupra asinului cu care căra grîu și l-a lovit tare, iar asinul din acea lovitură a căzut și a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie a izgonit pe Afrodesie din locașul său și a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se la dînsul multă vreme, în mare pocăință. Și atît de mult a sporit în darul lui Dumnezeu, încît și-a cunoscut vremea sfîrșitului său mai înainte cu șapte zile și l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul Teodosie să-și ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dînsul pe ucenicul său Teodul, zicînd Cuviosului Teodosie: "Iată, fratele nostru cel de obște Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos îl trimit către tine înger". Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat și l-a trimis cu pace. Întorcîndu-se la Sfîntul Sava s-a odihnit în Domnul.
Cetățenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului, adeseori veneau la cuviosul aducîndu-i cele trebuincioase, iar de la dînsul primeau binecuvîntare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie, care, venind în Sfînta Cetate, a căzut bolnav și, vrînd să se ducă în muntele Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai mult s-a îmbolnăvit, încît se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungîndu-l Cuviosul Sava, cu untdelemn sfințit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma și a găsit pe sfînt în casa de străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie și veselindu-se duhovnicește împreună, a voit și trupește să-l ospăteze. Deci, șezînd la masă și mîncînd, a zis către ucenic să aducă, dacă are, puțin vin. Acesta a răspuns că nu are decît numai puțin oțet într-o tigvă. Sfîntul a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu; dintr-acest oțet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă și acrimea acestui oțet".
Acestea a zis gura cea dulce ca mierea și dumnezeiască și s-a făcut oțetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului. Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc și tămîie, zicînd: "Cercetare dumnezeiască s-a făcut pentru noi în ceasul acesta". Minunea nu a rămas aici, căci vinul s-a înmulțit într-atîta, încît le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimîntîndu-se de covîrșirea minunii, a cerut tigva de la sfînt, căci mai avea vin și, luînd-o, s-a dus cu însoțitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe urmă, după ce s-a deșertat tigva, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preț și, cînd se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă și o turna peste cel bolnav și acela îndată își găsea sănătatea cea dorită.
Odată, aflînd că niște bucate fierte pentru lucrători sînt amare, le-a prefăcut în dulceață cu semnul Crucii. Altădată, mergînd cuviosul de la Ierihon către Iordan cu un tînăr ucenic al său, a întîlnit o mulțime de oameni mireni, cu care era împreună și o fecioară frumoasă la chip. După ce ei au trecut vrînd starețul să încerce pe ucenic, a zis: "Cum era fecioara care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi". Ucenicul răspunse: "Ba nu, părinte, ci avea amîndoi ochii luminoși". Te-ai înșelat, fiule, că fecioara era numai cu un ochi". Dar el întărea cuvîntul, susținînd că avea ochii foarte frumoși. Bătrînul zise: "Cum te-ai încredințat tu?" Ucenicul a răspuns: "Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în fața ei și am văzut că amîndoi ochii erau foarte luminoși". Atunci, starețul i-a zis : "Tu ai căutat cu așa sîrguință la fața ei, dar nu ți-ai adus aminte de porunca ce se dă în Sfînta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseții, nici să fii vînat cu ochii tăi, nici să te rănești cu genele ei. Deci, să știi, că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ți păzești ochii". Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.
Cuviosul, umblînd odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a întîmpinat în cale un leu, avînd înfipt în piciorul său o țeapă de lemn și căzînd înaintea sfîntului, își arătă piciorul, rugîndu-se parcă sfîntului să-i vindece rana. Sfîntul, scoțînd țeapa din piciorul său, i-a ușurat durerea și leul umbla în urma sfîntului, slujindu-i. Bătrînul avea atunci cu sine un ucenic cu numele Flais și un asin. Cînd trimitea pe ucenic la vreo trebuință, poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luînd cu dinții căpăstrul asinului, îl ducea la pășune și, către seară adăpîndu-l, îl ducea la bătrîn. Trecînd cîteva zile și leul făcîndu-și slujba sa, sfîntul a trimis pe ucenic la oarecare trebuință și, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrînării. Tot atunci leul, păscînd pe asin, l-a mîncat. Flais, cunoscînd că spre mustrarea păcatului lui, a mîncat leul pe asin, se temea a se arăta starețului. Deci, ducîndu-se într-un sat oarecare, se tînguia acolo. Starețul, căutînd mult pe ucenic și aflîndu-l, l-a adus în chinovie și, închizîndu-l într-o cămară, l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curățit de păcatul lui, ajutîndu-i și rugăciunile starețului său, care foarte mult se îngrijea pentru mîntuirea sufletelor omenești.
Se cuvine a mai pomeni și de purtarea lui de grijă pentru întărirea Bisericii lui Dumnezeu, cînd a fost trimis la Constantinopol pentru îndreptările cele bisericești. Pricina trimiterii sale s-a început astfel: Împăratul Anastasie, care cugeta cele ereticești, lepădînd soborul al patrulea a toată lumea al sfinților părinți, cel din Calcedon, a tulburat Biserica în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului și s-a mîniat asupra lui Flavian Antiohianul și asupra lui Ilie Ierusalimteanul, încît voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul Ilie, vrînd să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte către dînsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care era și Sava, scriind astfel: "Pe aleșii robii lui Dumnezeu - pe cei buni și credincioși viețuitori ai pustietăților, avînd împreună cu dînșii și pe Sava, care este capul pustnicilor și luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune spre stăpînirea voastră. Iar tu, o, împărate, ținînd seama de ostenelile lor, poruncește să înceteze războiul asupra Bisericii și nu lăsa să se înmulțească răutatea; pentru că știm că te îngrijești a plăcea lui Dumnezeu, care ți-a dat diadema".
Ajungînd sfinții părinți la Constantinopol și intrînd în palatele împărătești, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei ce stau înaintea ușilor, văzîndu-l îmbrăcat în haine proaste și cîrpite, ca pe unul din cei săraci, l-au oprit și nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar împăratul, primind cu cinste pe părinții care veniseră la dînsul și citind cartea patriarhului, întrebă care din dînșii este Sava, pe care îl laudă patriarhul în scrisoarea sa? Deci, privind părinții împrejur, au zis: "A venit împreună cu noi, dar nu știm unde a rămas". Împăratul a poruncit îndată să-l caute și abia l-au găsit într-un colț oarecare, stînd și citind psalmii lui David. Cînd a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergînd înaintea lui și cunoscînd că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe scaun, dîndu-i cinste; apoi a poruncit tuturor să șadă.
Făcîndu-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decît toți părinții care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruință de la Dumnezeu asupra vrăjmașilor. Deci părinții ceilalți fiind liberați acum și sporind puțin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat și să-l împace cu patriarhul Ilie. Iernînd cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la împărat, vorbind despre credință și despre patriarhul Ierusalimului, pentru că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai mînie asupra patriarhului, ci să dăruiască liniște bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuință pentru cale și cu daruri mari, primind din mîna lui pînă la două mii de galbeni, pe care, ducîndu-i, i-a împărțit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinților săi, în cinstea sfinților mucenici Cozma și Damian.
Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfîntul Sava cîștigînd pacea sa și a bisericilor Palestinei, nu a viețuit multă vreme în liniște; căci ereticii, îndemnînd neîncetat pe împărat spre mînie l-au ridicat asupra Bisericii lui Hristos și a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul să facă sobor în Sidon, încredințînd președinția la doi episcopi, care apărau credința cea rea a lui Evtihie și a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul Cezareei Capadociei și lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian și Ilie să-i alunge de pe scaunele lor, care lucru s-a și făcut.
Săvîrșind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian, patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu necinste cei răucredincioși, avînd ajutor pe împărat; în locul lui a răpit scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioșilor, cei ce nu voiau să aibă împărtășire cu dînsul. A trimis dogmele sale cele sobornicești și lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile ereticești, le-a trimis înapoi. De acest lucru înștiințîndu-se, împăratul s-a mîniat foarte asupra fericitului Ilie și a poruncit ca iarăși să trimită acele dogme la Ierusalim cu niște clerici și cu mare putere ostășească, ca astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor, care s-a făcut în Sidon.
Venind aceia în Ierusalim și făcîndu-se multă tulburare, iar patriarhul, aflîndu-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toți monahii din mănăstiri și, intrînd în Sfînta Cetate, a izgonit pe trimișii lui Sevir, pe slujitori și pe ostași; iar pe Sevir și pe cei de un gînd cu dînsul, i-a dat anatemei înaintea tuturor.
Atunci s-au întors ereticii cu rușine la cei ce i-au trimis, spunînd îndrăzneala cea mare a credincioșilor și necinstirea cea multă a lor. Împăratul, umplîndu-se de nespusă mînie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie, eparhul Palestinei, cu mulțime de ostași și i-a poruncit, ca nu după legi, nici cu judecăți, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului, alungînd pe patriarh fără judecată și l-a trimis în surghiun în Asia. Iar în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit să blesteme soborul cel din Calcedon și să aibă împărtășire cu Sevir.
Înștiințîndu-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăși ca întîi, și-a adunat oastea sa cea duhovnicească și ca un voievod a mers în Sfînta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvîrșind degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci fericitul s-a mîhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului și se tînguia pentru dînsul. Aflînd pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetînd cele ereticești, îi spuse lui ca să nu aibă împărtășire cu Sevir, ci să apere soborul din Calcedon și să-l susțină pînă la sînge; iar de nu va face așa, apoi de toți părinții pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, rușinîndu-se și totodată temîndu-se de atîția părinți de Dumnezeu insuflați, care veniseră împreună cu Sfîntul Sava, s-a lepădat de Sevir și de toate eresurile și a primit credința cea întărită de soborul din Calcedon; și așa s-au liniștit sfinții părinți.
Atunci degrabă s-a făcut înștiințare împăratului despre aceea că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din Calcedon îl primește. De aceea, mîniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie, l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul lui Olimpie punînd pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtășirea cu Sevir sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh și l-a aruncat în temniță, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon și va primi pe cel din Sidon, primind și împărtășirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos din temniță, a trimis pe cineva în taină către cuvioșii părinți, Sava și Teodosie, ca să se sîrguiască să adune pe toți părinții și să vină la dînsul în Duminica viitoare, în biserică.
Atunci s-a întîmplat să fie în Ierusalim și Ipatie, rudenia împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amîndoi arhimandriții, Sava și Teodosie, împreună cu o mulțime de monahi, ca la zece mii. Apoi, făcîndu-se adunare bisericească și Anastasie, eparhul, intrînd în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului și cu ostașii săi și adunîndu-se mulțime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, avînd cu sine pe Sava și pe Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului: "Anatematisește pe eretici și întărește soborul cel din Calcedon". Și luînd patriarhul îndrăzneală a strigat zicînd: "Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie, cu Nestorie, cu Sevir și cu Sotirih să fie anatema". Așijderea și Cuviosul Teodosie cu fericitul Sava au strigat: "Cine nu primește cele patru soboare, ca pe cei patru evangheliști, să fie anatema". Văzînd aceasta, eparhul Anastasie s-a temut de mulțimea poporului și a monahilor și, ieșind din biserică, a fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinților, că n-a venit să întărească credința lui Sevir, ci să se unească cu sfînta sobornicească Biserică. Și a dat cuvioșilor părinți, lui Sava și Teodosie, mulțime de aur, ca să împartă monahilor care au venit cu dînșii. După aceasta, cuvioșii părinți au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:
"Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor și Dumnezeul cel veșnic, care cu a Sa bunătate a încredințat stăpînirii tale sceptrul împărăției pămîntești, vrînd cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace bună tuturor bisericilor, iar mai vîrtos maicii bisericilor, Sfîntului Sion, pentru că toți știu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a credinței celei drepte și a străbătut pînă la marginea pămîntului, pe care noi cei ce sîntem locuitorii acestor locuri dumnezeiești, primind-o din început, de la Sfinții Apostoli am păzit-o întreagă și nevătămată, pînă în ziua de astăzi și în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămîndu-ne cu necuratele și deșartele lor glasuri - deci cînd și împărăția ta, întru aceeași credință fără prihană și neîntinată te-a hrănit și te-a crescut - ne minunăm cum astăzi, în zilele împărăției tale, a năpădit atîta zarvă și atîta tulburare asupra Sfintei Cetăți a Ierusalimului, încît nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i lasă. Iar pe preoții și monahii, care din tinerețe au iubit faptele cele bune și și-au ales viața blîndă în tăcere - înaintea iudeilor și a neamurilor din Sfîntul Sion - prin mijlocul cetății îi muncesc și în locurile cele necurate îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinței celei drepte, încît cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc, află vătămare și, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpînirea voastră ca să ne izbăviți de atîtea răutăți, al căror aflător și început este Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre pierzarea sufletului său și spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie nouă sminteală, celor care sîntem în Ierusalim? Acum să învățăm credința, noi care am slujit tuturor părinților, prin cuvinte de dreaptă credință? Acum să ne vedem, că așa de tîrziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară nu înțelegem că învățătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare sănătoasă a credinței celei dintîi și care s-a așezat de părinți nu este îndreptare, ci cu adevărat răzvrătire, care pregătește pierderea sufletelor celor ce o primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credință, decît cele ce s-au așezat de cei trei sute optsprezece sfinți părinți de la Niceea și de ceilalți care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba ceva. Pentru aceasta, sîntem gata a ne pune sufletele noastre și a muri, de va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covîrșește toată mintea, să păzească credința noastră cea sfîntă și viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre slava Sa și spre podoaba împărăției tale".
Scrisoarea aceasta de la sfinții părinți, primind-o, împăratul s-a supărat foarte mult și cugeta să izgonească din hotarele Ierusalimului pe patriarhul Ioan, împreună cu amîndoi arhimandriții, Sava și Teodosie. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrși răutatea lui, căci s-a întîmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsînd pentru altă dată prigoana asupra Bisericii și asupra cuvioșilor părinți, se pregăti de război împotriva barbarilor.
Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului patriarh Ilie, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune și lipsă mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese cerul și nu da ploaie, încît se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulțiseră și lăcustele de umpluseră toată fața pămîntului, încît au mîncat toată iarba cîmpului și frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ținut cinci ani, așa că mulți au murit de foame și de sete, încît poporul Ierusalimului zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepsește Dumnezeu Palestina cu foamete.
În vremea aceea chemînd fericitul Sava pe egumenii celor șapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească de nimic din cele trupești, aducîndu-le aminte de cuvintele Evangheliei, care ne învață a nu ne îngriji, ce vom mînca și ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care știe trebuințele tuturor. Deci erau hrăniți cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.
Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei celei mari a zis către Cuviosul Sava: "Nu putem, părinte, să tocăm în această sîmbătă și Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem ce pune înaintea părinților să guste cînd se vor aduna, dar nici pîine pentru sfînta jertfă nu se află". Sfîntul i-a răspuns: "Eu, pentru lipsa hranei, nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce poruncește a nu ne îngriji pe a doua zi și puternic este a ne hrăni în vreme de foamete; dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină și, vînzînd-o, să cumpere cele trebuincioase pentru Sfînta Liturghie". Sfîntul, răspunzînd economului astfel, și-a pus nădejdea în Dumnezeu și răbdă.
Însă n-a sosit ziua Duminicii și, iată, au venit la dînsul cîțiva tineri, trimiși din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducînd cu dînșii treizeci de asini încărcați cu pîine, grîu, vin, untdelemn și cu alte feluri de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu, a zis către econom: "Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această sîmbătă și Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinților cînd se vor aduna?". Iar economul, minunîndu-se de credința cea mare a sfîntului și de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînșii, își ceru iertare pentru necredința sa.
După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfințitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de optzeci de ani. Deci, luînd cu dînsul doi egumeni, pe Ștefan și pe Evtalie, s-au dus. Văzînd Ilie pe Sava și pe cei care veniseră la dînsul, s-a bucurat și i-a oprit cîteva zile la dînsul și, în toate zilele acelea, ieșea din camera sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfîrșitul) Vecerniei și pînă la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizînd ușa, petrecea în liniște. Iar la al nouălea ceas, ieșind la dînșii, ospăta împreună cu ei și se mîngîiau cu vorbe duhovnicești. După otpustul Vecerniei iarăși intra în chilia sa de liniște.
Odată n-a ieșit la dînșii, ca de obicei, și era a noua zi a lunii iulie, iar ei l-au așteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al șaselea ceas din noapte, patriarhul a ieșit cu ochii plini de lacrimi și a zis către dînșii: "Voi mîncați, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc cu un lucru", iar ei se întrebau cu sîrguință, pentru ce a zăbovit și a ieșit atît de tîrziu și pentru ce plîngea așa? El, oftînd greu și tînguindu-se, a zis către Sfîntul Sava: "O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a săvîrșit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca și eu, după zece zile, să mă duc din viața aceasta și să mă judec cu dînsul înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!"
Deci așa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul preasfințitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puțin înaintea sfîrșitului său; iar fericitul Sava, îngropîndu-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.
Despre moartea împăratului Anastasie se povestește că, în noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălțime un tunet și un fulger, care a umplut palatul împărătesc și-l gonea acest fulger pe împărat, care alerga din loc în loc și din colț în colț. Apoi, ajungîndu-l într-un loc, l-a ucis și astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.
După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăția binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpînirii sale, să libereze pe cei dreptcredincioși din surghiun și fiecare să-și primească locul și dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele cărți, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace și liniște.
Această poruncă împărătească venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului și toți bucurîndu-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă în Cezareea și în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă a împăratului, apoi să scrie în cărțile bisericești soborul cel din Calcedon. Iar cuviosul, deși era neputincios cu trupul, fiind bătrîn și obosit după multe nevoințe monahicești, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate, ci s-a dus cu alți monahi din cei mai de frunte.
În Cezareea a fost întîmpinat de Sfîntul Ioan Hozevitul, care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste de mitropolitul Teodosie și de toți cetățenii, unde a făcut și minuni. Astfel, pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie și se sculase asupra creștinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetății, cum va arăta cuvîntul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sînge; a tămăduit pe o fecioară îndrăcită și, la urmă, aducînd mult folos Bisericii, s-a întors.
După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de apă, iar frații, vrînd a se împrăștia, au rugat pe sfînt ca să-i libereze. El, mustrîndu-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către Dumnezeu și a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor și s-a făcut vărsare mare de ploaie, încît s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă nu s-a pogorît. Deci, au venit la bătrîn egumenii de la mănăstirile cele din jur, zicînd: "Cu ce am greșit ție, părinte, că ne-ai trecut cu vederea și numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?" El i-a mîngîiat cu cuvinte bune, dîndu-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor de apă cînd va da Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.
Sosind al cincilea an al foametei, era atîta lipsă de apă, încît săracii prin Sfînta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie și din uscăciunea cea mare s-au împuținat izvoarele și au secat puțurile și s-au uscat pîraiele. Patriarhul Ioan era și el în mare întristare și umbla prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpînd fîntîni și puțuri, dorea să dea de apă și nu afla. În pîrîul Siloamului a săpat cu multă osteneală și cu mulți lucrători, pînă la patruzeci de stînjeni, dar n-a dat de apă și, deznădăjduindu-se, plîngea pentru nevoia cea de obște din toată cetatea.
Era luna septembrie și se apropia praznicul înnoirii. Apoi, înștiințîndu-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra sa, l-a chemat la sine și l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască pe poporul Său și să nu-l omoare cu setea și cu foamea. Iar Cuviosul Sava zicea: "Cine sînt eu ca să pot potoli mînia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?" Patriarhul îl rugă fierbinte și cuviosul a zis: "Iată, ca ascultare, merg la chilie și mă voi ruga bunătății lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile și nu va fi ploaie, să știți că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugați-vă și voi ca să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu". Acestea zicînd, s-a dus. A doua zi s-a făcut arșiță mare și mulțime de lucrători au lucrat toată ziua l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat și-au lăsat toate vasele și coșurile, nădăjduind că iarăși o să vină la lucru a doua zi. Dar sosind noaptea, a suflat vîntul dinspre miazăzi și au început tunete și fulgere și a plouat toată noaptea, încît, a umplut văile și pîraiele curgeau de pretutindeni. Atunci s-a înmulțit apa în locul cel săpat, iar țărîna care de atîta vreme și cu atîta osteneală a fost scoasă din puț, s-a dus la loc într-un ceas, acoperind vasele și coșurile, iar puțul s-a potrivit cu pămîntul, încît nici nu se cunoștea locul cel săpat și toate lacurile Sfintei Cetăți s-au umplut cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulțumire lui Dumnezeu.
În al optzeci și șaselea an al vieții Cuviosului Sava, s-a săvîrșit patriarhul Ioan, lăsînd după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli, bărbat plin de fapte bune. Apoi trecînd trei ani, împăratul Iustin, fiind bătrîn și neputincios, a lăsat împărăția, încredințînd-o lui Iustinian, nepotul său.
Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava și-l cinstea ca și ceilalți patriarhi de mai înainte și mergea adeseori la dînsul în pustie. El avea o soră, cu numele Esihia, care viețuia după Dumnezeu. Aceea a căzut într-o boală grea și, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfîntul Sava să vină în casa celei bolnave și să facă rugăciune pentru dînsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu semnul Crucii de trei ori și îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci era Cuviosul Sava de nouăzeci și unu de ani de la nașterea sa. În acea vreme, samarinenii, care viețuiau în Palestina, rupîndu-se de sub stăpînirea împăratului grecesc, și-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian, care s-a sculat asupra creștinilor și mare răutate le făcea. Multe biserici le-a prădat și le-a ars; apoi năvălind asupra satelor și a cetăților, omora mulțime de creștini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzînd pe episcopul Samon, l-au omorît cu sabia; iar pe preoții cei ce erau împreună cu dînsul, tăindu-i bucăți, i-au amestecat cu moaștele sfinților mucenici și i-au ars în foc.
Înștiințîndu-se despre aceasta, împăratul a trimis mulțime de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcîndu-se război, Iulian, împăratul samarinenilor, a fost omorît. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit Cuviosul Sava, a fost prins de creștini și ars în mijlocul cetății Schitopolei. Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol și, după puțină vreme, nu se știe în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele împărătești și, cîștigînd îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creștinilor din Palestina, fiind el însuși în păgînătate ca samarinean, ca și cum ei ar fi fost pricinuitorii răscoalei și dezbinării samarinenilor de sub stăpînirea împărătească. Deci, s-a mîniat împăratul asupra palestinienilor, crezînd minciunile lui Arsenie samarineanul.
Despre aceasta înștiințîndu-se Petru, patriarhul Ierusalimului, a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dînsul, pe fericitul Sava să meargă pînă la Constantinopol, spre a potoli mînia împăratului și să-l roage despre multe nevoi ale Bisericii și ale cetății lor. Cuviosul Sava, deși acum era foarte bătrîn, s-a dus cu sîrguință, cinstind trebuințele Bisericii mai mult decît odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum și Epifanie patriarhul Constantinopolului, înștiințîndu-se despre venirea lui, au trimis bărbați cinstiți ca să-l întîmpine. Înfățișîndu-se el înaintea împăratului, a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie și a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind și ca o cunună înconjurînd capul lui, cu raze ca de soare, de care lucru înfricoșîndu-se împăratul, s-a sculat de pe scaunul său și închinîndu-se lui, ceru binecuvîntare. Deci, cuprinzînd capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste și cu bucurie. Apoi, a rugat pe bătrîn ca și pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de binecuvîntarea lui. Împărăteasa, cînd a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat și a zis lui: "Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pîntecelui". Iar bătrînul a zis : "Dumnezeu, stăpînul tuturor să păzească împărăția voastră". Împărăteasa a zis: "Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea și să mă învrednicească a naște fiu". Zis-a bătrînul: "Dumnezeul slavei să păzească împărăția voastră în bună credință și să vă dea biruință asupra vrăjmașilor", iar împărăteasa, rugîndu-se și a treia oară bătrînului pentru dezlegarea nerodirii sale, auzi aceleași cuvinte ca mai înainte și s-a tulburat.
Ieșind cuviosul de la împărăteasă, părinții care erau cu el au zis către dînsul: "Pentru ce, părinte, ai mîhnit pe împărăteasă și nu te-ai rugat pentru dînsa după cererea ei?" Răspuns-a lor bătrînul: "Credeți-mă, părinților, că nu va ieși fiu din pîntecele ei ca să nu se adape cu învățătura lui Sevir și să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decît Anastasie". Cu aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticești.
După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, mînia ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor și a rînduit așezămîntul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia moștenire după părinții lor; în sfîrșit, să fie uciși cei mai mari ai lor, care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci și Arsenie samarineanul s-a făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergînd la Sfîntul Sava și căzînd la picioarele lui, ceru Sfîntul Botez, ca astfel să se izbăvească de mînia împărătească și să scape de moarte; deci s-a botezat el și cu toți casnicii săi.
Împăratul, vrînd să arate harul său și să facă după plăcerea Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuiește și să ia aur pentru trebuința mănăstirilor sale, cît va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăție, ci cele de folos creștinilor, a rugat pe împărat să ierte cîtva timp birul cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse și dărîmate de samarineni iarăși să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfînta Cetate să se zidească casă de străini, pentru odihna creștinilor, care vin de departe să se închine Mormîntului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini și să se rînduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvîrșească; să se zidească o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui și să rînduiască într-însa strajă de ostași, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vîrtos să se sîrguiască a dezrădăcina din toată împărăția sa eresul lui Arie, al lui Nestorie, al lui Origen și al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului țările pe care le pierduseră împărații cei mai dinainte, adică Roma și Africa, ca iarăși să se împreuneze sub stăpînirea grecească. Împăratul, ascultînd acestea toate, a poruncit să fie după cererea sfîntului, singur punînd sîrguință ca degrabă să se săvîrșească întru toate dorința cuviosului.
Rînduind împăratul toate după cererea sfîntului, împreună cu sfetnicii și cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puțin în lături și citea psalmii lui David, săvîrșindu-și ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii săi, anume Irimia, apropiindu-se de dînsul, a zis: "Cinstite părinte, împăratul are multă sîrguință pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi de dînsul și stai deoparte?" Zis-a lui bătrînul: "Fiule, ei săvîrșesc lucrul lor, iar noi să facem lucrul nostru".
După aceasta împăratul dînd scrisoare sfîntului l-a liberat cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către Cuviosul Sava și pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci s-a împlinit proorocia bătrînului și peste puțină vreme a dobîndit două mari biruințe asupra vrăjmașilor, adică a luat Roma și Africa, cum și pe amîndoi împărații, pe Vitis al Romei și pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut aduși în Constantinopol ca pe niște robi. Iar Cuviosul Sava întorcîndu-se la Ierusalim, iarăși a fost rugat de patriarh și de episcopi să meargă în Cezareea și în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărătești.
Acolo, văzînd un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieții acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dînsul că o să fie călugăr și locuitor în lavra lui. Întorcîndu-se de acolo și petrecînd puțină vreme, a căzut în boală grea. Despre aceasta înștiințîndu-se, patriarhul Petru a venit ca să-l cerceteze. Și văzînd că nimic nu se află în chilia bătrînului pentru trebuința bolnavului decît numai puține coarne și niște finice vechi, l-a luat pe un pat și l-a dus la episcopia sa, unde el însuși îngrijea de dînsul, slujindu-i cu mîinile sale.
Trecînd puține zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască, vestindu-i despre mutarea sa ce avea să fie în curînd. Iar el, spunînd patriarhului vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvîrșească în chilia sa. Patriarhul, vrînd să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis la chilia lui, cu toate cele de trebuință, pentru odihna bolnavului. Iar bătrînul, culcîndu-se în chilia sa, a chemat pe toți părinții și frații și le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă, punîndu-le egumen în locul său pe un bărbat vrednic, cu numele Melit, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate așezămintele mănăstirii date de dînsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici vorbind cu nimeni. Iar în seara sîmbetei, cerînd Preacuratele Taine și împărtășindu-se, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: "Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu".
Și așa s-a săvîrșit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci, viețuind nouăzeci și patru de ani, a trecut la viața cea neîmbătrînită, petrecîndu-l îngerii lui Dumnezeu și sfinții mucenici.
După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului despre adormirea cuviosului și s-au adunat de prin toate lavrele și mănăstirile mulțime mare de monahi și a venit patriarhul cu episcopii și cu dregătorii cetății. Cîntîndu-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între amîndouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stîlpul de foc cîndva.
Iar despre aceea că sfîntul lui suflet a fost petrecut la cer de îngeri și mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfînta Cetate un vînzător de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la Ghetsimani. Acela însuși a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui nostru Sava, tîlharii, spărgînd casa lui, au furat mult argint și al său și străin, care era la dînsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul, fiind în mare mîhnire, a mers în biserica Sfîntului Mucenic Teodor și a petrecut acolo cinci zile, plîngînd și aprinzînd o făclie înaintea altarului, iar în a cincea noapte a adormit și a văzut pe Sfîntul Mucenic Teodor zicînd către dînsul: "Ce-ți este, frate? Și pentru ce te mîhnești și plîngi?" Iar el a zis: "Pentru că am pierdut argintul meu și cel străin, prădat fiind de tîlhari; de aceea plîng, mă rog și mă tînguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit de tine". Sfîntul a zis: "Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întîmpinăm sfîntul suflet al Cuviosului Sava, care a ieșit din trup și să-l petrecem pînă la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plînge, ci, du-te în cutare loc - spunînd numele locului - și vei afla ce ți s-a furat". Romul, sculîndu-se îndată și luînd pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat și a aflat așa precum i s-a arătat în vedenie de Sfîntul Teodor.
Apoi nu se cuvine a tăcea și altele din minunile ce s-au făcut după mutarea cuviosului. Doi frați iubitori de străini, avînd o vie și odihnind pe frații care veneau la dînșii din lavra fericitului Sava, s-au îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încît ei deznădăjduiseră de viața lor, însă aveau dragoste și credință către Cuviosul Sava, de care, aducîndu-și aminte, îl chemau în ajutor. Sfîntul, grăbind spre rugăciunea lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicînd: "Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru sănătatea voastră și v-a dat după cerere; deci, sculați-vă și mergeți la lucrul vostru". Iar ei, simțindu-se că sînt sănătoși, au preamărit pe Dumnezeu și au mulțumit sfîntului. De atunci, toți anii făceau praznic mare în ziua aceea în care s-a săvîrșit pentru ei acea minune.
O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă și cu fapte bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin și din peșteră. Dar din lenevirea țesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele perdele; de aceea Ghinarusa se mîhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava, zicîndu-i: "Nu te mîhni, căci mîine va începe a se săvîrși lucrul, pentru că nu va fi fără folos darul tău". Apoi s-a arătat și țesătoarei și, cu mînie, a mustrat lenevirea ei. Deci, făcîndu-se ziuă, au spus una alteia ceea ce văzuseră, așa că degrabă s-a săvîrșit lucrul.
Economul lavrei celei mari a luat cămile de la saracini ca să aducă de la Marea Moartă grîul ce-l cumpărase. Deci mergînd cămilele cu grîul spre lavră, una din ele, abătîndu-se din cale spre dreapta, a căzut de pe mal în rîu cu toată sarcina ce era pe dînsa și se tăvălea în baltă. Stăpînul cămilei, fiind saracin, a strigat: "Oh, părinte Sava, ajută-mi și nu lăsa ca să piară dobitocul meu". Și îndată, în clipeala ochiului, a văzut un bătrîn cinstit șezînd pe cămilă; apoi, alergînd pe altă cale și coborînd în rîu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce ședea pe dînsul nu l-a văzut; așijderea și grîul l-a găsit întreg.
Din acea vreme, în toții anii, venea saracinul în acea lavră de se închina mormîntului Cuviosului Sava.
Odată, origeniștii adunîndu-se din diferite locuri, avînd în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei mari și să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava și toată lavra pînă în temelie să o dărîme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulțime de cazmale și unelte de fier, cum și arme multe, mergeau în calea lor cu mare mînie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi și a căzut peste dînșii pe cale o ceață și negură, încît toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea și abia a doua zi s-au aflat lîngă mănăstirea Sfîntului Marchian. Pricepînd că nimic nu pot folosi, s-au împrăștiat cu rușine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia proorocul: Sfărîmare și nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul și ca cei ce sînt fără de ochi vor pipăi și vor cădea în amiazăzi ca în miezul nopții. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească și pe noi de toate răutățile, Preabunul și Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Copyright © 1999 BullSoft. All Rights Reserved.