Ti s-a intamplat vreodata cititorule, sa privesti un boboc de floare care sta sa infloreasca? Nu vezi floarea, dar stii ca ea este acolo, gata sa-si reverse gratia in fata ochilor tai. O simti, te identifici cu ea si dintr-odata simti ca si tu, la randul tau, esti gata sa infloresti, iar gratia florii se transpune in tine si tu te transformi intr-o ploaie de fericire, cu care ai vrea sa atingi tot ce este in jur pentru ca esti constient ca, o data atins, totul va deveni aidoma tie: izvor de bucurie si inspiratie. Dar floarea sa ofileste, iar tu te ofilesti o data cu ea. Despre ea stii insa ca va renaste din nou in anul urmator. Dar tu? Cu tine ce se va intampla? Oare noi oamenii de cate ori avem sansa de a inflori?
Ma simt ca un copilas care
incercand sa razbata cu privirea dincolo de marginea patutului, se ridica pe
varfuri. Si totusi, pana la marginea patului mai este... Traiesc un sentiment
de puritate si in acelasi timp de neputinta pentru ca, transpus la situatia
reala, se manifesta prin incapacitatea de a intelege rostul meu si, in acelasi
timp, limitele mele.
Sansa existentiala consta
insa in faptul ca atunci cand, prea ocupat de pornirile acestea launtrice devii
absent de la realitate, atunci cand la intrebarile tale gasesti doar raspunsul
referitor la limite si iti dai seama ca ele te impresoara, atunci apare
intotdeauna cineva sa te faca sa infloresti din nou, sa-ti reversi din nou
gratia asupra vietii. Si in momentul acela iti deschizi dintr-o data sufletul
in fata acelui „cineva”, realizezi cat de instrainat ai fost si regasesti in
tine o bucurie pe care o credeai pierduta. Totul tinde sa revina la normal si
incepi chiar sa simti fericirea acolo unde, din punct de vedere cerebral, ai
gasi doar suferinta. In practica, sentimentul acesta abstract se traduce prin a
fi indragostit, iar cand esti indragostit de cineva esti indragostit de toata
lumea. Fiecare isi primeste locusorul lui in inima ta, iar tu devii izvor de
lumina. Lumina vietii.
Omul a fost facut sa iubeasca, iar eu sunt nu om deci am fost facut sa iubesc. Si totusi imi dau seama cu cata inversunare urasc iubirea uneori, dar doar pentru ca a o aprecia si mai mult atunci cand o regasesc. Pentru ca o regasesc mereu ca parte din mine. Si atunci cand o regasesc incerc sa ma deschid catre ea, sa o primesc in mine prin toate antenele si capilarele, sa ma impresoare, sa ma patrundaa, sa ma inunde, sa ma innec.
Dar este atat de greu sa-ti
descoperi dorintele, sa ti el intelegi. Visul tau s-ar putea sa devina
realitate, dar realizezi ca nu mai esti sigur ca e visul tau.
Tinzi sa te contopesti cu
persoana iubita, si daca ea iti raspunde, iubirea pentru ea se contopeste cu
iubirea pentru iubire. Dar daca ea te evita atunci incepi sa-ti pui intrebarea
care anume iubire o cautai de fapt. Si atunci iti pierzi echilibrul, ceea ce
echivaleaza cu ofilireea florii si revine intrebarea : „Oare noi oamenii, de
cate ori eavem sansa de a inflori?”
Traiesc o drama alaturi de
absenta ta, in fiecare clipa cand nu esti langa mine. Ma topesc in viziunea
chipului tau si alerg necontenit spre tine, dar nu reusesc sa te ajung.
Opreste-te o clipa ca sa pot sa-ti spun ce simt, lasa-ma sa-mi limpezesc fata
in lumina ochilor tai si sa ma racoresc in suflul tau. Lasa-ma sa te iubesc cum
nu te va mai iubi nimeni niciodata. Lasa-ma sa traiesc.