Si Urletul ce imi devine propriu gratioasa suflare a
uitarii si admira dansul nebun al unor degete pe un grif de foc. Dar urlati ca sa
va dati seama ca traiti, caci, de nu, vai de sarmanul vostru suflet. Ce frumos
ar fi daca sufletele oamenilor ar fi aceleasi de la inceputul lumii si doar ar
trece dintr-un corp in altul. Astfel ar fi intotdeauna cavaleri ai spiritului
si tristi eroi ai meditatiei, alaturi de sufletele oarbe, nascute sa slujeasca,
sa-si slujeasca patimilor. Relativ inexpresiv, acest cuvant, patimi. Vointe
oarbe, orbite de instinct. Instinct ce ne face cu adevarat oameni, si nu
gratioasele vise ce le indeplinesc oamenii din cand in cand. Niciodata. Oamenii
sunt prin natura buni si frumosi. Niciodata. Oamenii sunt cele mai gratioase si
destepte creaturi de pe pamintul asta ratat. Niciodata. Oamenii vor
supravietui. Ei sunt in aceeasi masura ingerii si demonii, sfintii si
pacatosii, si e o greaseala ingrozitoare sa pui pe un pediestal doar sfintii,
negand criminalii ca apartinand omenirii. De aceea as inalta monumente tuturor
criminalilor din istorie, pentru a le dezvalui oamenilor ca «frumusetea »
si « bunatatea » lor nu sunt decat o crunta iluzie , dureroasa caci
revelarea naturii lor reala ii shocheaza pe nedrept. E una dintre cele mai mari
naivitati sa crezi ca oamenii sunt buni. Sunt de o mare si nesfarsita rautate
ce nu ingenuncheaza decat in moarte. Uneori. Alteori nici acolo. Nu va mai
ascundeti in spatele unui dumnezeu obosit sa va tot care in spate, razbunator
acum pentru puterea ce i-ati dat, manios pe voi, gelos, egoist, marunt, si care
nu mai poate acum decat sa se priveasca disparind. Chinuitul acesta dumnezeu
nu-i decat o umbra a tuturor aspiratiilor si durerilor voastre. Pentru ca vreti
sa simtiti ca durerea voastra e nesemnificativa pentru a o putea suporta, ce
faceti ? Inventati un om pe care il faceti zeu si-l presupuneti a fi
suportat toate durerile posibile. In plus, ca si bonus pentru suportare va
promiteti un rai de fericire continua a carui existenta si valabilitate e mai
mult decat discutabila.
Daca
ar fi sa amintesc terifianta putere a Verbului, v-as putea acuza ca l-ati creat
pe diavol, din moment ce tot creaserati un zeu. Totul spre o cat mai
convenabila justificabilitate a intregului rau « permis ». Justitia
umana, oricat ar fi ea de corupta si patetica, admite totusi existenta
« omorului din culpa ». SA PERMITI UN RAU E LA FEL DE GRAV CA A-L
FACE TU INSUTI. Dar nu. Dumnezeu permite raul pentru un misterios plan divin.
Treziti-va oameni si uitati-va cosmarul presarat cu fantasmagoria asta, cu
paiata asta de Dumnezeu sadic. Treziti-va, va rog, va implor. Dar puteti, voi,
oare ? Condamnati putinele suflete nobile ce vor doar sa traiasca si sa-si
caute adevarata natura si fiintare, la o marginalizare menita sa-i aduca jos
langa voi, ii tineti legati in lanturi langa ignoranta voastra crasa si
ingrozitoare.
Eu nu sunt deosebit. Sunt doar un suflet ratacit
ce nu vrea sa accepte valul niciunei iluzii venite de la altii. Daca e o iluzie
de masa nu inseamna ca devine adevar. Sau macar existenta. Nu pot, nu vreau sa
cred ca sunt deosebit in sensul de important. Diferit
sunt. Prea
des mi-a fost confundata ingaduinta cu superioritate, prea des mi s-a spus ca
sunt prea egoist si aerian cand ma saturam sa simulez o fiinta sociala si
sociabila. Des ma satur de ipocrizia mea atat de dezgustatoare.
Cum sa vreau o existenta cand doar gandul la mine insumi
ma copleseste. Ar trebui sa port in fiecare zi masca unei fiinte bucuroase de faptul
ca exista. Ei bine nu sunt acea fiinta! Oricat mi-ar spune cei din jur ca viata
e frumoasa si merita traita nu pot crede asta. De ce sa trebuiasca sa suport
multimea de universuri dezolante si aberante ce ma inconjoara ? Ce nu
inteleg si nu vor sa inteleaga oamenii e ca noi nu contam in universul asta
cretin. L-am inventat pe dumnezeu din singuratate ? Daca oamenii ar deveni
deodata constienti cat de nesemnificativi suntem, cred ca rata sinuciderilor ar
creste dramatic, poate chiar pana la xenocid. Disparitia intregii rase. Ceea ce e oricum inevitabila atat doar ca oamenii isi spun acum, pusi in
fata acestui adevar : « Ei bine, eu oricum nu voi fi aici cand
se va intampla, asa ca nu conteaza». Si-si continua existenta patetica si
mediocra. De fapt cred ca si eu urlu de mediocritate si snobism. Atat doar ca eu
refuz sa-mi instrumentalizez corpul intru un hedonism pur. Hedonismul meu e mai
subtil, sau poate doar unul de inadaptat. Neputand sau nevoind sa ma adaptez
unei existente organic insuficiente ma refugiez in spirit, dandu-i trupului cat
ii trebuie pentru a-i amorti vointa in obosire si dezgust. Si totusi ma trezesc
deseori ca trupul face ce vrea iar spiritu-i cel amortit si se trezeste doar
pentru a-mi aminti ce creatura patetica sunt , ce jalnica imi e fiinta si
literalmente inutila (in cel mai bun caz).
Golit printr-un proces creativ haotic si rebel ma retrag
in negura zilei de maine si a noptii de acum si-n pururea din inima mea.
AGU GABRIEL 2001
HOME > LITERATURA > ESEURI