E un inceput trist. Un gand fragmentat ce si-a luat zborul cu un tipat stins. Adulmec cu toata fiinta zarile. S-a sfarsit brusc, lasand descoperit terenul incetosat. Lacrimile vor sa urce de undeva din piept, dar aproape de gat se opresc si se inghesuies acolo, ca si cum ar pregati o rascoala. E un univers secatuit, izolat si parasit. In adancuri, un vulcan clocoteste. Deasupra, iarba creste si pasarile ciripesc. Exista o discordanta, ca atunci cand iei o nota falsa la un cantec. Impresiile se perinda prea repede pentru a fi toate bagate in seama. Sclipiri de moment, mici flashuri ce se sting imediat. Si ideea piere. Piere si o lume ce se destrama in negura timpului. Nu credeam sa existe o dezamagirre asemanatoare, creata de cauze necunoscute. Simt, miros, aud, ascult, vad. Si totusi asta nu ma multumeste. Nemultumirea creste, si creste. Se amplifica. O deznadejde s-a cuibarit in suflet si nu mai pleaca de acolo. Chiar nu o poate alunga nimic? Doar uitarea.

Frica de a vizualiza gandurile nu ma lasa sa le scot la iveala in profunzimea lor. Frica de a crea ilaritate, frica de altii, frica de noi insine. Ne zbuciumam in tiparele unei societati ca un material opac, nu prea maleabil. Dar fiecare trebuie sa aiba o anumita masura, sa fie clasificat.

In linistea obscura a camerei, ma caznesc sa slefuiesc roci invizibile, cuvinte care roiesc in jurul meu, ca un nor de lacuste, cuvintele ma invaluie, se rotesc pana ametesc si nu ma mai uit la ele. As vrea sa pot sa fiu ce imi doresc. A dori, a trai, a iubi, a fi. Verbe esentiale ce cuprind in ele sensul unei vieti. Totusi ce fac cu dezamagirea, cu sila asta de tot ce ma inconjoara? Am cautat sa evadez in carti, dar in final, trezita dintre eroii si intamplarile fictive, contactul cu realitatea e mult mai dureros. De mult imi doresc sa-mi vizualizez gandurile, sa le exprim intr-o forma plapabila, simtita. Sa-mi exteriorizez clocotul de imresii, senzatii, sentimente ce stau gata sa se elibereze. Pentru a fi obiectiva, ar trebui sa scriu in simboluri nimai de mine intelese. Cand sunt pusa in fata cu „eu”, sunt sincera. Dar cand in confruntarea aceasta ar putea aparea un intrus, obiectivitatea ar disparea.

De ce? De ce? Copilul pune cele mai multe intrebari „de ce?” dar nu se pot pune destule si cand cresti? Si atunci problemele ar fi mai complexe, iar cauzele subtil definite.

In sufletul meu se darama si se construiesc neincetat noi temple. Temple solide, cu fundatia rezistenta pana ieri, au fost azi zguduite din temelii si s-au prabusit. Se prabusesc lumi intregi, ramanand numai vestigii cu gust de amaraciune si regret.

Mana se poticneste, cauta forme convenabile. Gandul zboara liber, cu milioane de kilometri pe secunda. E capabil sa ajunga pe luna sau la soare. Intotdeauna m-a fascinat cerul. Cerul si marea. Albastrul azuriu cu irizari violete. Apusuri de soare impresionante. Cu o etalare neegalabila de nuante si tonuri. Marea, albastra ca o zi insorita, albastra ca sufletele vesele, albastra spre bleu, contopindu-se pe vesnicie cu cerul. O mare de apa si o mare de aer. Si totusi ce frumoasa e natura! Oamenii trec nepasatori in fata frumosului. Din obisnuinta, ramas nepasatori si in fata uratului.

Sufletul meu ratacesete prin lume, dintr-un colt in altul, de pe meleaguri orientale spre poli cu strai de gheata, de la jungla la floarea de colt, suava si catifelata, pe stancile golase. Rataceste de asemenea si intr-o lume a viselor, a fanteziei, viata ar fi stearpa daca nu ar exista imaginatia. Imagini care sa creeze pentru noi o lume in care sa ne simtim in siguranta, fericit, sa ne simtim protejati si iubiti. Sufletele singuratice, mai mult prin astfel de peisaje ratacesc. Cand ies la suprafata, discoranta cu realitatea e prea mare, de aceea prefera sa ramana singuratice.

Mai apare frica de repetare, de plagiat. Totusi, fiecare simte, intr-un stil propriu aceste lucruri. Trebuie sa gandesc mai rar, altfel voi face febra musculara. Ar fi bine daca as putea scrie si cu stanga. Tudor Arghezi s-a exprimat metaforic, eu as vrea practic. Iar metaforic, as vrea sa scriu cu sufletul, cu inima. Sa-l storc, sa-l epuizez, sa analizez fiecare impuls nervos pornit din cortex si trecut prin inima, ca dupa aceea sa nu mai gasesc nimic in mine, totul sa fie transmis in plan optic. Cand iti strigi durerea in gura mare e mai usor de suportat, insa conseciintele strigatului pot fi mai dureroase. Proiecate in exterior, razele tale se pot lovi de un perete si sa se reflecte spre locul de unde au pornit, insa schimbate si de alta natura.

Simt ca trebuie sa scriu, sa ma epizez atat fizic, cat si psihic. Va interveni oboseala si linistea va cobori odata cu somnul si, odata cu el, alinarea. De ce nu exista idealuri? Adica exista, dar nu este cine sa le atinga.

Parca e un capat de lume. Un sfarsit de perioada. Timpul se modifica si vibreaza de bucurie ca totul e in schimbare. Oamenii vin si pleaca, pleaca si vin. Singur ciresul urias strajuieste curtea cu pasageri efemeri. Pana cand si el va fi doborat de un trasnet sau de batranete.

Ma simt parasita de toti si de toate. Un gol s-a creat in mine si nu il pot umple decat desertand valuri de idei, aflate diferit, in flux sau reflux, ca o maree inconstienta.

HOME >> LITERATURA >> ESEURI