Cautand meritoria stralucire a unui soare
orb, cine oare ne poate calauzi in disperarea noastra de a crede in altceva
decat noi insine? Suntem atat de fascinati de un dumnezeu din afara
noastra incat ii dam si forma si continut, ambele din pura imaginatie febrila
si avida dupa un mantuitor. Iar cei ce se trezesc si refuza visul atat de
comun, se trezesc si-si spun: Noi suntem creatia ratata a dumnezeului crestin,
noi nu suntem sclavii unui dumnezeu razbunator, sadic si rece, noi suntem doar
supusii soartei ce ne mana pe noi, accidentele ce suntem. Ei bine, intru
salvarea comfortului masochist in care se complac sclavii, acesti realisti sunt
condamnati si exilati din bunul simt ca si atei, ca si fiinte ce nu vor
mediocritate, ca si cum asta ar fi o crima ingrozitoare. Si intradevar, mai
usor ar ierta oamenii pe un criminal decat pe unul care nu crede. Acest refuz
de a se supune absurdului institutionalizat si corupt le atrage oprobiul public, mai mult sau mai putin manifestat. Si
totusi e preferabil oprobiul supunerii unui sistem ipocrit si corupt in care
cei care se considera virtuosi sunt poate cei mai corupti, si asta nu ar fi
foarte grav daca ei nu ar incerca sa le impuna altora modelul lor, model
ingrozitor prin aberatiile pe care incearca in van sa le explice. De aceea
poate ca ar fi mai bine ca oamenii sa dispara. Si vor disparea.
HOME
> LITERATURA
> ESEURI