Am trecut pe langa multi necunoscuti : care mai de care mai grabiti si a inteles, ca azi, lumea nu mai stie sa astepte, sa viseze, sa se rupa , pentru cateva minute macar, de realitate…Azi, ei se grabesc, intr-o continua framantare si intr-o continua lupta pentru supravietuire.
Nimic nu le maipoate da acea speranta, care acum zace
undeva ascunsa, in vreun colt al inimii. Ii privesc si stiu ca intre noi, nu
exista asemanari…Eu sunt un om al trecutului, eu nu pot trai ca ei, si totusi
ceva ne uneste : poate statutul de om, poate timpul, poate umanul.
Ce legatura exista intre mine si acest om impozant ?
Ce legatura exista intr mine si acest
cersetor ? Ei apartin acestui timp, eu , eu nu stiu cui ii mai apartin.
Timpul pentru mine inseamna amintire… oare ce inseamna timpul pentru ei… ?
Pentru ei a trai inseamna a supravietui,… pentru mine inseamna a invinge
timpul…
Dar
atunci, ce ma leaga de acesti necunoscuti cu care nu am nimic in comun… Ii
privesc iar si nu ma recunosc in privirea lor, in chipul lor,… in timpul lor…
si atunci…cine sunt eu ?
E tarziu…. In aceasta tacere a intunericului doar ceasul
se aude, ca un mijlocitor intre vis si realitate, intre viata si moarte. Aici,
in aceasta camera, m-am lasat
abandonata notiunii timpului pierdut, desi, ai impresia ca doar el mai traieste
aici.
E atat de monoton si aceasta banalitate a zilei de azi te
poarta vrand nevrand in alta zi, in alta lume, in alt loc...
Sunt tot acolo si totusi nu mai
recunosc nimic in jurul meu: nici patul, nici fotografiile, chiar si ceasul s-a
oprit din bataile-i obishnuite. Vad, intr-un colt, oglinda, ce pare a fi
singura in masura sa imi raspunda la sutele de intrebari ce se nasteau in fata
acestei nereguli a timpului.
Ma
privesc si constat ca nu ma mai recunosc, sau poate ca nu sunt eu, cea de
acolo... Si totusi cui apartine acest
chip pal? E noapte sau e zi? O toropeala ma cuprinde si ma aseaza neputincioasa
in patul ce nu-l mai recunosc... Inchid ochii si intunericul se aseaza peste
mine...
Aud o bataie in usa si tresar din somnul care ma
cuprinsese. Deschid usa si incep a simti cum din partea cealalta, timpul isi
face simtita prezenta prin franturi de imagini trecute: nasterea, copilaria,
adolescenta, maturitatea, aceste etape se derulau in secunde si zeci de
secunde. Aceasta usa, la care timpul batuse, semana cu o poarta a infinitului
si a necunoscutului. Aceste imagini ce se derulau in fata ochilor mei, desi,
imi apartineau, pareau rupte de mine.
Am vrut sa vad cum e dincolo de acea usa, ce ascunde si
cum de infinitului ma alesese pe mine ca sa imi bata la usa... Fac un pas si...
pasesc dincolo... e intuneric si e liniste... doar ceasul mai intrerupe aceasta
tacere crunta a noptii, bataile-i ce dau viata acestei lumi... O toropeala ma
cuprinde din nou si ma asez in pat: TIC TAC, TIC TAC, atat mai aud inainte de a
adormi....
HOME
> LITERATURA
> PROZA