_________________________________________________________________________________________________________________________

M-am vazut cenusa renascand in putregaiul vietii circulare. Nu pot sa ma misc ; ... Acopera-ma... acopera-ma... Uita-ma in sfera rostului fara inceput. Ma pierd in idei... cad... cad... Uite ce jos am ajuns... Si nimic nu se mai compara cu idioteniile stupide de care depindem. In gandirea profunda se spulbera miliarde de stele. Lasa-ma sa cad, lasa-ma sa mor in plutirea de pietre funebre. Mars cascadoricesc intonat in colturi de stanca... Ai vazut ce frumos se moare? Mor oamenii, moare o idee, moare o lume. Fara ca cineva sa mai observe.

Risipeste-ma prin noianul tulbure, fa-ma sa cred ca nu mai exist. Singur. In noapte. E o lumina in capacitatea mea de reflexie. Se sparge oglinda si cioburile sfaramate imi strapung urechea, timpanul, creierul, ochii. Ametesc. As vrea sa pot sa nu mai simt. Tinichea spoita cu aur de unspe carate care nu valoreaza in speta decat o lingura de imaginatie.

Ma uit la ratatii din jurul meu si vad ca nu sunt singuri. Sfaramat. Lupta-ma. Lasa-ma. Intreaba-ma ce e cu mine… nici eu nu mai stiu.

Misca-ma, misca-ma, poate mai simt si eu ce interpretezi la vioara. Ma prabusesc si ma zdrobesc de stanci. Praf. Sange. Nimic… Nimic… In apa ce patrunde prin fibra delicata a pamantului scuip. Ma inteapa cu degetele lor noduroase norii si nu mai pot umbla prin ploaie. Ma doare.

Limpede ca roua de dimineata… Atinge-ma ca sa-mi dau seama ca visez inebunind putin cite putin in fiecare zi. Lasa-ma sa ucid in ochii tai sageata privirii. Nu te mai uita in sus, pentru ziua de maine.

Scuip in balta de sange ce se prelinge usor din degetele-mi rasfirate. Am amortit. Bezmetic incerc sa ma ridic incalcand legea celor noua anotimpuri.

Uita-ma… Uita-ma si lasa-ma sa chinui singur si pustiu. Urlu in disperare la luna verzuie si nu iese nimeni. Aici nu mai locuieste nimeni… Nimeni…

E tomna… Pasi grabiti strivesc covorul de frunze cazut pe trotuar. E atata liniste incat se aude geamatul innabusit al acestora ca un ultim semnal ca o ultima speranta in viata. Copacii isi intind bratele despuiate spre cerul noros, trosnind la fiecare adiere de vant, ca intr-o ruga muta., tanjind dupa soarele verii. E atata pace si totusi atata dezolare ; cainii vagabonzi scormonesc in tomberoanele de gunoi, doar - doar vor gasi ceva de mancare. Ciorile, cu croncanitul lor ca un laitmotiv, sfideaza parca orice lege a naturii in acest decor autumnal.

Toamna… ploua… vant… frig… ceata… Dimineata.. copii mergand la scoala… umbrele.. nori, vant, ploaie… amiaza… cer senin… vant, frig… seara… nori… luna… pace… liniste… latrat de caini… tipat de pasare… intuneric… somn… somn… moarte.

E un inceput trist. Un gand fragmentat ce si-a luat zborul cu un tipat stins. Adulmec, cu toata fiinta, zarile. S-a sfarsit brusc, lasand descoperit terenul incetosat. Lacrimile vor sa urce de undeva din piept, dar aproape de gat se opresc si se inghesuiesc acolo ca si cum ar pregati o rascoala. E un univers secatuit, izolat si parasit. In adancuri, un vulcan clocoteste. Deasupra iarba creste si pasarile ciripesc. Exista o discordanta ca atunci cand iei o nota falsa la un cantec. Impresiile se perinda prea repede pentru a fi toate bagate in seama. Sclipiri de moment, mici flashuri ce se sting imediat. Si ideea piere. Piere si o lume ce se destrama in negura timpului. Nu credeam sa existe o dezamagire asemanatoare, creata de cauze necunoscute, simt, miros, aud, ascult, vad. Si totusi asta nu ma multumeste. Nemultumirea creste si creste. Se amplifica. O Deznadejde s-a cuibarit in suflet si nu mai pleaca de acolo. Chiar nu o poate alunga nimic ? Doar uitarea!

Frica de vizualiza gandurile nu ma lasa sa le scot la iveala in profunzimea lor. Frica de crea ilaritate, frica de altii, frica de noi insine. Ne zbuciumam in tiparele unei societati ca un material opac, nu prea maleabil. Dar fiecare trebuie sa aiba o anumita masura, sa fie clasificat.

In linistea obscura a camerei, ma caznesc sa slefuiesc roci invizibile, cuvinte care roiesc in jurul meu. Ca un nor de lacuste, cuvintele ma invaluie se rotesc pana ametesc si nu ma mai uit la ele. As vrea sa fiu ce imi doresc. A dori, a trai,a iubi, a fi. Vorbe esentiale ce cuprind in ele sensul unei vieti. Totusi ce fac cu dezamagirea ? Cu sila asta de tot ce ma inconjoara. Am cautat sa evadez in carti, dar in final, trezita dintre eroii si intamplarile fictive, contactul cu realitatea e mult mai dureros. Demult imi doresc sa –mi vizualizez gandurile, sa le exprim intr-o forma palpabila, simtita. Sa-mi exteriorizez clocotul de impresii, senzatii, sentimente ce stau gata sa se elibereze. Pentru a fi obiectiva, ar trebui sa scriu in simboluri numai de mine intelese. Cand sunt pusa fata in fata cu Eu, sunt sincera. Dar cand in confruntarea aceasta ar putea aparea un intrus, obiectivitatea ar disparea.

De ce? De ce? Copilul pune cele mai multe intrebari ‘de ce ?’. Dar nu se pot pune destule si cand cresti ?

TEMA DE STUDIU

E curios cum se revolta bunul simt in oameni. Intr-adevar, noi cei ce stim prea bine cum e lumea, putem emite judecati preponderant necesare. Efectele pe care le au asupra altora gandurile se masoara in cugetari de duh.

Priveste in jur. Barbati si femei. Ce-i diferentiaza ? Bineinteles, subtilitatile eminamente diferentiabile. Si cum poti sa nu te revolti cand vezi ca esti inconjurat de finite marginite? Fiinte pe care le urasti cu atata intensitate incat nu poti trai fara ele? Pai cum, izvorul de inspiratie, nu ?!!

Si sa judecam putin la rece. Da, femeile tot femei raman! Stiu ele sa se joace mai bine, dar…ludicul nu poate intrece cognoscibilitatea. Atotputernicia…

In fond, boi, magari, capre sau oi, toate sunt animale. Ce le diferentiaza? culoarea ochilor? Modul de a pasi? Nu! Psihicul? Dar putem deosebi. Doar dupa produsul eminamente spiritual, o vaca de un bou? Nu cred. Esentiala e forma. Perceptibila chiar si de purtatorii de dioptrii. Interesant ca in ce-i priveste pe unii, nu ne dam seama ca au dioptrii…

Revolta se scurge usor, nebanuit, spre calea cea mai relevanta. Fiecare are maniera sa proprie de a se exprima, de a lasa rabufnirile sufletului sa erupa pe neasteptate si sa se manifeste. Uneori hartia a simtit multe…

Ma revolt; urasc pe toti din jurul meu. Nimic nu e perfect, nimic nu e cum as vrea, nimeni nu ma poate intelege! As vrea sa mor! Sau daca nu, macar sa pot omori pe cei ce ma scot din sarite! De ce m-am nascut? Ce scop am pe lume? Cine m-a adus in lumea asta nenorocita, plina de ***** ? Imi ascund rafuielile sub roluri de ‘etre et paraître’ intr-un fugit irreparabile tempus.

Nu judecati! Asta e arta. Noi nu suntem chiar asa cum scriem.

Nu-i asa ca e mai bine sa dai vina pe altul, in loc sa te analizezi mai bine! Ha! O stiu, nu am nevoie de contraargumente.

Ma intorc in mine. De ce sa fiu catalogata? Dintr-o data, sa ma trezesc in constiiinta unuia, deja ingradita intre niste tipare care nu mi se potrivesc, dar ‘sunt universal valabile’. Pentru ca fac parte din tagma? SUNT UN SUFLET ca si voi, nu am nevoie de catalogari, ingratilor! Misogini care nu puteti trai fara noi! Sadici care au nevoie de un obiect de reflectie!

Ma intreb: Cine ma cunoaste? Cine poate spune cu adevarat ca stie ce zace in mintea mea? Cu ce sunt mai prejos decat idolul de pe piedestal? Care e diferenta? Ca e un el si nu sunt eu? Cercul poate fi inchis. Depinde din ce parte privesti problema. Ne invinuim reciproc si ajungem in vid. Goliti. Goliti de idei, de sentimente. Ne rasculam impotriva celor pe care-i credem – PE TOTI – cu totul deosebiti de structura noastra interioara.

Stiu. Evoluam. Privim in urma si ne gandim ce puerili eram. Acum stiu! Nu mai putem repeta greselile.

Sa raspunzi? Sa contrazici? Sa aduci argumente ?

Hhmm… SA URLI !!!!! De nervi, de iritare, de uimire, de tampenie, de sublimul pe care il percepi, de ceea ce-ti dai seama ca gandesc oamenii, de luna, de noapte, de dedesubtul constiintei tale, irupand ai spargand zagazurile ratiunii! De aberatie, de sufocare, de neputinta, de ratiune, de alterare, de nefiinta, de consternare, ostentativ, in replici, in episoade scurte, demonstrativ, obligatoriu, scaparator si fulminant. De toate la un loc si inca pe deasupra. De prea multa fericire interioara. De ganduri ravasite, de jignire, de …. Obicei… De sufocare.

Ce ai cu mine omule? Ce ai cu omul, lume? Ce am eu cu lumea? Ce am eu tine?

Crezi ca ai inteles ce vreau sa spun? Gresesti!!!

Mai ai drept doar la o varianta – oricum nu conteaza.

Ce valoare au niste semne insirate pe hartie intr-o anumita ordine? Aspectul exterior, formal, e esential, nu-i asa? Ceea ce e in spate, si se ascunde in intelesuri nu poate fi vazut de un birlog al sufletului. E doar un functionar, nu-i asa? Si functionarii stiu doar sa analizeze, sa clasifice si sa puna pecetea: „DELETED”. Asta e!

Invatand sa traiesc printre oameni.

Inchide ochii si viseaza in continuare. Mici fragmente albastre se fileaza prin fata ochilor si se alimenteaza in ordine. Privesc cu uimire ce se petrece. Ce se petrece?

Inchisorile au ramas goale. Gratiile de fier de la ferestre s-au topit. Nu a mai ramas nimic inauntru. Nici un paianjen.

Candela aprinsa si-a lasat flacara tintuita pe perete. Captiva, lumina se zbate, incercand sa se elibereze. Detinutii se apropie incet,incet. Drumul le este inchis de acest zid, zid de netrecut. Misuna la baza lui, ca furnicile innebunite de foame. Cauta o fisura in sistem. Dar candela ii lumineaza pe toti la fel. Nimic nu este schimbat. Amintirile ratacesc printre momente. Inchisorile jelesc detinutii pierduti. Detinuti jelesc libertatea ascunsa. Libertatea la care nu pot ajunge. Si se razvratesc impotriva cerului.

Pietre mari pornesc cu viteza si sfarama de cupola albastra! Curand fisurile vor aparea. Mari bucati albastre se desprind, ca varuiala veche de pe un perete. Sfaramaturile cad. Cad cu viteza spre pamant. Spre drumul detinutilor, care nu au nici o scapare. Cimitirul ii primeste cu bratele deschise.

Candela palapaie din ce in ce mai stins. Dare lungi de ulei, ca niste lacrimi, se preling pe perete. Picura usor pe pamantul reavan al zorilor. Buna dimineata!

Alb. Intindere alba nemarginita. Merg, merg in nestire. E cald si totusi imi e frig. Mainile mi-s inghetate, inima la fel. Doar picioarele simt fierbinteala substantei albe. Deodata, ca un caine hamesit adulmec. Da! Miroase a mare! Trebuie sa ajung sa o vad. Intinderea alba isi schimba culoarea. E galbena acum. Racii si-au facut aparitia si se lupta cu scorpionii care coboara de pe mine. Ei m-au inghetat. Eliberata, zvacnesc inainte. Tot inainte. Stiu ca trebuie sa ajung undeva, dar nu stiu unde. Dar trebuie sa ajung!

Urc o scara. Sar din stanca in stanca! In sfarsit am ajuns. Valuri inspumate se sfarama cu un vuiet infundat de baza rocilor. Imi ridic privirea si ochii mi se umplu de imagini. Mai multe imagini concentrate in una singura: oceanul.

Ma darama ipocrizia si nu stiu ce sa cred despre unii: sunt prefacuti sau sinceri? Dar cand aproape sunt convinsa de nevinovatia lor imi vine o intrebare: oare nu joaca teatru? Dar de ce? Mi-ar placea sa cred ca totul e bine si frumos. Dar nu e asa. Trebuie sa fiu mereu in alerta din cauza prefacatoriei. Si a ipocriziei. Urasc ipocritii. Si ignoranta. Si prostia. Nebunia nu, e mai usor de justificat.

Sfere mici de mercur fluid se rasucesc intr-o hora ametitoare. Lumea sta pe loc.

Falia creata intr-o parte a timpului se intoarce impotriva noastra. Eu-ul universal se intinde ca o picatura de ulei intr-un pahar cu apa. Adica nu se intinde, doar pluteste de colo colo, fara nici o tinta precisa. Flori nevazute de iasomie picura din vazduhul parfumat. Petale catifelate imi mangaie pielea, invaluindu-ma in parfumul lor nelumesc. Imi ingrop obrajii in mormane de lacramioare moarte, ce, cu un clinchet amortit, mai au o bruma de suflare. Un murmur stins, innabusit, vine de undeva, din adancuri.

Ciulesc urechea sa ascult mai bine. Vuietul se amplifica si imi vajaie ametitor in urechi. Val dupa val, sunetele imi izbesc pielita fragila a urechilor, intr-un flux neregulat.

Ascult cu atentie si imi dau seama, ca, de fapt, sunetele sunt inchise in mine. Deschid ochii, si ele izbucnesc in afara, de mii de ori mai puternice, facand sa vibreze panza nevazuta a timpului.

Timpule, ce sa fac?

Primul pas pe Luna! Ura! Furnica si-a invins teama si s-a aruncat in hau. Cosmosul! Innoata putin, da din labe, cu casca prea mare de cosmonaut la subsuoara. Cand pune piciorul pe rocile straine, corpul este scuturat de un fior. „Sunt prima fiinta care reuseste asta! Sunt Cineva!”. Desfasoara cu importanta steagul bicolor. Simte si stie ca este urmarita de zeci de camere de filmat. Da! Satelitii ce graviteaza in jur sunt dotati cu camere de luat vederi. Fiecare pas e privit cu emotie. Oare va reusi? Insecta isi ridica capul. Daca ar fi vant, nasul i-ar sta sigur in curent. Misca o antena, apoi pe cealalta. Nu-i nici o graba!

Scoate din buzunarul salopetei un betigas si incepe sa sape. Da, acum totul e gata. Infinge steagul cu putere in solul ciudat de cenusiu; cu sete, ca un cautator de apa in desert. Am reusit!!! am reusit! am... reusit.... Furnica se clatina putin de la stanga la dreapta. Ochii ce o urmaresc au irisii mariti de emotie. Ce se-ntampla?

Cu privirile incetosate, gangania cauta cauza raului. Si-a infipt steagul in cordonul cu oxigen care suiera usor. Singurul sunet care se aude pe o raza de milioane de kilometri. Incet, incet, oxigenul se imprastie in atmosfera. De ce e atat de intuneric? A, da! Noapte buna!

Ingradirea de nuiele maronii se prelinge pe asfaltul incins de ploaie; conuri de luna se rasfrang pe caldaram. In adancul furtunii se afla miezul de magma topita. Pietrele se surpa si se prabusesc in gheata clocotita. Sfaraie si imprastie mici stropi argintii pe rocile dure de calcar. Porii pamantului se desfunda, lasand suvoaie de personalitate sa izbucneasca spre cer. Cerul e alb ca Regina-Noptii si parfumat. Pasesc pe nori impietriti priponiti in sche cu mortar. Macaraua s-a defectat, iar broastele au inceput sa falsifice schitele. Fierul s-a topit si acopera florile din iarba.

Iarba strapunge cu spicele inmugurite cerul de fier si incolteste sub stratul germinal al uscatului. Marea se retrage usor intr-o canalizare, lasand scoici si delfini sa se bronzeze la Steaua Sudului.

Capatul drumului se afla aici. Dupa colt te asteapta copacul impodobit cu panglici roz-albe. Florile de magnolia se usuca si se sfarama sub pasul greoi al elefantilor.

Mugetul furtunii se aude ca o parere. Picaturi mari si grele sfredelesc invelisul scortos al suprafetelor. Griuri mohorate se preling pe topogane imaginare, sarind in carusele cu calusei si alergand cu viteza maxima.

Axa sufleteasca s-a rupt la intersectia afectiva. Viata se recompune retrospectiv.

Apa lunateca de izvor luneca usor pe peretele neted al vulcanului. Lava a inghetat, pietrificata in adancuri. Acum un biet mort, adaposteste izvorul vietii. Lichidul vital. Oxigenul rarefiat la cote inalte se prabuseste cu zgomot pe varful muntilor. Bucati mari se desprind si se incaiera in pasuri si trecatori. Geografia e fericita ca harta nu minte niciodata. Micile flori de colt au ramas in vitrine, presarate de roci cartilaginoase. Picatura esentiala atarna la capatul unui turture. Peste putin timp, totul va fi praf cosmic.

Cometa verzuie spinteca artera femurala a universului. In miscare, stelele se razvratesc si isi croiesc un nou drum. Un drum propriu, nestapanit de nimeni.

Albastrul incetosat se indeparteaza incet. Un firicel de abur se ridica usor. Un nou mugure rasare.

Viata a renascut din nimic.

HOME > LITERATURA > PROZA IN SUS