CRONICA UNEI PLECARI ASOCIATE CU INTOARCEREA

1 Mai. Zi nemaipomenita pentru o iesire. Abia asteptam sa scapam de apasarea de dinaintea unei sesiuni ce se anunta inourata si cu averse de ploaie (plus descarcari electrice si tot tacamul). Veseli si asteptand distractia timida a unor studenti la litere – boboci – ajungem, eu si cu «sotul» meu Gabriel, la locul intilnirii. Autocarul era acolo. Bine. Colegii de (cenaclu) urmeaza sa vina…si dupa nu mult timp se arata dintaintea ochilor nostri trei staturi cunoscute. Suntem cinci ! Deocamdata. O tigara. Doua, trei, apare si indrumatorul nostru, sa’i spunem DOMNITZA, alaturi de geograful care randuise traseul si care pe masura kilometrilor parcursi se dovedea un student mai aprig decat noi. Din pacate (sau din fericire) acestia eram toti excursionishtii care plecau in cautarea necunoscutului abisal si mirabolant fascinant (sau infascinat) de ...

Trebuie sa-l punem la socoteala si pe „driver”, sau ..... ma rog. Deci: nu trebuie sa-l punem la socoteala si pe „driver”.

Bacau, cimitir, iesim. Margineni, bere, case cu prispa inalta, lume timida (in autocar – nu intelegi, citeste mai sus) pomi infloriti, ajungem, oprim (chiar oprim!) in Luncani. Cobor(am), IN SHANTZ, privesc dezorientat, dau comanda la picioare, se opresc, pornesc (inertzia – asteptasera prea mult si la o adica imi fierbea sangele in vine), dau sa alerge, ochiul fuge, se opreste pe o betoniera aflata la o distantza mareatza de un metru, ma gandesc la picioare. Imi aduc aminte de unul din bancurile cu Alinutza (personaj legendar inspirat de mentalitatea/ psihologia arhaica a poporului roman) cand, cazand de pe un bloc, se agatza din fericire, cu un ochi de o bara de la un etaj inferior (sa spunem asha.....). Am realizat ca nu am avut norocul niciodata sa privesc monstrul acela mecanic de atat de aproape shi am multzumit unui dumnezeu ca mashinile nu iubesc intr-atat oamenii...

Luncani, bisericutza de lemn, singura cu acoperish de lemn care a rezistat vitregiilor timpului de la propria conceptiune ancestrala [pentru subtilitati contactatzi pe Lucian (a.k.a. geograful)]. O draga doamna autohtona ishi intrerupe munca shi ne deschide calea spre cunoashtere – usha bisericii.

Urcam treptele de lemn, trecem pragul si ajungem in incaperea intunecata, imbibata de mirosul greu de lemn vechi. Sfintzi mohorantzi, cu ajutorul carora ne-am rupt pentru putin timp de atmosfera „verde” si „muzicala” de afara. Am inceput bine. Cand am iesit afara, iarba ne zambea printre morminte... Am urcat apoi in clopotnita, unde fetele, mai curioase prin natura, au facut ele ce-au facut si au gasit ceea ce in terminologia reliagioasa banuiesc ca are un nume pe care eu in umila mea prostie (asociati termenul cu limba romana veche) nu il cunosc. Asadar il voi descrie. Sa nu credeti ca ar fi un lucru mai usor... Am sa infatisez anumite cuvinte, pe care fiti siguri ca acea capacitate cognitiva pe care o posedati ii va percepe si randui dupa pricepere: material (textil)m captuseala, brodat, fir aurit, 60 cm lungime, 30 cm latime, se aseaza proaspat botezatul in ea dupa ce este „descristelnitat”. Got it? Good! Now, repeat after me.....

Aceasta a fost una dintre descoperirile monumentale pe care le-au facut tinerele din la fel de tanarul cenaclu TRIPTIC. Si atat de mult le-a placut lor incat acea draga doamna- autohtona nu a putut refuza cererea lor de a pastra vesnic acel fruct al religiozitatii romanesti.

Si mai veseli ne urcam in autocar si Picard comanda alta destinatie spre necunoscutul atat de cunoscut altora.

Discutiile incepeau sa se infiripe si astfel am ajuns sa spunem bancuri. Mi se pare „absolut fireste” sa fi fost asa. Am aflat cu aceasta ocazie de cati misogini este nevoie pentru ca infiletarea unui bec in dulia unei bucatarii intunecate (fara absolut nici o aluzie la orice actiune erotica) sa capete finalitate. Sau, altceva: stiti cum sa omorati un urs brun cu ajutorul unei barne, al unei franghii, al unei pungi cu faina alba, al unei oglizi, al unui copac si al unui cub de gheata? Pentru lamuriri contactati va rog pe Lucian sau pe DOMNITA.

Apoi din vorba-n „poanta” am ajuns la Tescani. Loc mai pustiu si mai verde in primul rand. Ghiciti fericirea care se manifesta ascuns in interiorul nostru. Ne intampina o placuta de bronz pe care Ministerul Culturii isi urla superioritatea. Mai importanta era totusi Casa memoriala George Enescu. Ajungand acolo, oricine poate intelege dorinta testatara a marelui muzician de a fi ingropat in acel spatiu inchis (desi usile sunt deschise intodeauna) alaturi de sotia sa – ar trebui facut erou national. Casa are un aspect monumental iar paradoxul este ca nu sunt decat trei camere relativ mari si doua camere de lucru: una a compozitorului inmormantat la Paris (providentei nu i-a placut probabil chestia cu ingropatul alaturi de sotie....), a doua a celuilalt compozitor, Mihail Jora. Un hol mare iti istoriseste povestea familiei Marucai, soata maestrului care nu s-a numit niciodata Enescu, ci Rosetti Tescanu. In curtea principala o fantana se alatura plopilor de apa iar albul zidurilor solemne in nemiscare contrasteaza cu linistea verde a copacilor care abunda in jurul virtualei capele. Merita vizitat. Cel putin pentru poza in original a Marucai (la 16 ani). Inspiratie enesciana si ideal romanesc (sunt roman).

Parasim silentios casa memoriala si uitam deja acea dragoste neimplinita in vecie.... Uite o barza! Vine, vine primavara,...gradinita, gradini,...primavara de fapt a venit de mult timp, ....oprim langa o bisericuta de lemn, de o cu totul alta natura.

Facem poze, ne reamintim felul asemanator in care arata orice capela romano-catolica, alergam dupa soare cu aparatul foto si pana la urma il prindem dupa turla. Nu mai putea sa scape. Si l-am prins. In poza. Nu s-a mai intamplat nimic la Cuchinis sau nu este adevarat. Am uitat cum sta treaba cu negatiile in limba romana dar mai este un lucru de spus.

Asadar: ati vazut vreodata, sau facand apel la imaginatia voastra, v-ati inchipuit vreodata ca ar putea exista meri infloriti care sa miroase a peste? Surprinzator! Daca sunteti interesati, mergeti in Cuchinis, intrebati de capela romano-catolica (de lemn – am impresia ca se mai lucreaza la ea...), cand ajungeti acolo deschideti poarta, coborati cele doua trepte, ocoliti biserica iar cand ajungeti in spatele ei, langa acea constructie minuscula in care nu incape mai mult de o persoana (chestie d’aia de la tara, se face din scanduri iar Ludovic al XIV-lea nici nu acea si spunea ca este civilizat pentru ca iesea afara de cate ori avea nevoie......) veti gasi miraculosul pom....

Extraordinar a fost in Ghimes-Faget, comuna cu oameni harnici si unguri, cu o gara de doua ori mai mare decat cea din Roman (care a fost una din primele din Moldova, de nu chiar cea dintai). Oprisem pentru un film photo dar DOMNITA a descoperit apoi un muzeu al satului autohton pe care il reperai doar daca stiai limba maghiara. Dupa ce intram in curtea destul de larga a acelei asezari unguresti, vine si proprietara, Antal Maria, o doamna cu un zambet puternic metalic ce a inceput sa ne povesteasca viata ei de domnisoara care a facut liceul pedagogic din Bacau, la o sectie speciala in limba maghiara....Dupa istorie, suntem invitati sa intram in prima incapere unde puteam sa vede tot felul de obiecte vechi ce tineau de viata rurala, adunate de la oamenii din sat. Ordonate frumos, cu denumirea langa ele, mai intai in maghiara si apoi in romana (daca se cunostea, daca nu, oricum nu tineau prea mult la ea pentru ca acolo „se vorbeste in general maghiara”) asteptau ochiul curios al celor prea putin „romanofili”. Cea de a doua camera prezenta mai mult porturi traditionale, naframe si alte asemenea. Pe o masa, in mijlocul camerei, era asezat un caiet de dimensiuni sovietice in care vizitatorii isi lasau cateva cuvinte (de lauda, de...). am uitat sa povestesc despre albina afurisita care a intrat in „nadragii” unei tinere romance (soata a noastra) lasand drept amintire evanescenta doua usturatoare pete rosii. Tanara, ca un adevarat pui de dac, a suferit in tacere si mi-am permis sa o linistesc spunandu-i ca pana si intregul regn animal autohton ne este pernicios noua, reali venetici in acel univers nu foarte iubitor. Sa continuam cu ale caiet. La rugile noastre insistente, DOMNITA a depus in acel hrisov cateva cuvinte de lauda in dulcele stil romanesc, cuvinte care contrastau puternic cu tot continutul sau pentru ca erau singurele cuvinte scrise in limba romana......

Paraseam Ghimesul pentu a ne intoarce cu cateva sute de metri inapoi si anume in Palanca, unde Emil Rebreanu, fretele romancierului este inmormantat. Urcam cele cateva trepte strajuite de brazi si ajungem langa crucea mare pe care o citim cu nesat. Adevarat erou,....statul roman...jugul fascist....spanzurat de maghiari. Hai inapoi in Ghimes! Cati suntem? Dar el?

Am ajuns apoi in Comanesti unde trebuia sa vizitam vestitul (pe plan local) Palat Ghica, unde din nefericire se facea dezinsectie. Dornici sa aflam lucruri noi despre acel univers abstrus, am cerut un pliant, „un mic ceva” care sa tina locul unei virtuale frumoase amintiri din acel loc. Am „tzipat-o” pe scumpa doamna care a scos intr-un tarziu capul pe usa mare si a inceput sa se scuze cu atat de multa candoare ca oricine ar fi putut-o ierta de orice crima doar din spirit de fraternitate uman. Si auzindu-ne ruga, cu aceeasi nevinovatie, ne-a spus ca nu poate efectiv sa ne dea nici un fel de plian pentru ca i-a murit sponsorul....