Continut
ELEMENTE DE LIMBAJ
PLASTIC
Punctul plastic este o forma plana sau spatiala, ale carei dimensiuni sunt reduse in raport cu suprafata sau spatiul in care se afla. Aceste dimensiuni trebuie sa fie aproximativ egale.
Punctul plastic poate avea marimi diferite in raport cu marimea suprafetei
pe care el se afla.
Punctul plastic are diferite forme:
-
pete obtinute prin atingerea suprafetei cu un
instrument de lucru;
-
forme geometrice diverse;
- forme abstracte;
-
forme inspirate din natura.
Compunerea unei suprafete cu
ajutorul punctului se realizeaza linear (vertical, orizontal, oblic) sau intr-o
suprafata in ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se refera la marimea,
culoarea, pozitia si forma punctelor. Punctul poate avea rol in sine sugerand
„florile pe camp”, „stele pe cer”, „spectatori in tribuna”, „flori, fructe sau
frunze in pomi” etc. Punctul are si un rol secundar, subordonat unei forme. In
acest caz punctul structureaza forma - tehnica folosita de pictorii
impresionismului. Punctul are si rol decorativ de infrumusetare a unor
suprafete conform principiilor artei decorative (repetitia, altemanta,
simetria, asimetria, inversiunea etc.). intr-o compozitie plastica cu ajutorul
punctului se obtin si unele efecte cu caracter expresiv determinate de marimea, culoarea si pozitia acestora:
-
punctele de marimi diferite pot da impresia
de spatiu (mare - aproape, mic - departe);
-
punctele realizate in culori calde au
tendinta de apropiere, pe cand cele reci se departeaza;
-
caracterul greu - usor este obtinut prin
inchiderea sau deschiderea culorii (punctele deschise par usoare, iar cele
inchise devin mai grele);
Intr-o compozitie plastica, punctul poate fi centru de interes fie prin
contrast de culoare, de marime, de directie, fie prin locul pe care-1 ocupa in
cadrul compozitiei.
Punctul expresiv, cu rol in
sine, poate reprezenta elemente plastice legate de efectul de distanta, cum ar
fi: casute indepartate, explozii de artificii, stoluri de pasari, cer instelat.
Linia,
in artele plastice, este o suprafata care are una din dimensiuni (lungimea)
mult mai mare fata de
cealalta dimensiune (latimea). Teroretic, linia ia nastere prin deplasarea pe o
suprafata a unui punct intr-o anumita directie linia este creata deplasand un
varf de pix, penita, creion, pensula, carbune, bat etc. dupa o anumita
directie. In acest caz instrumentul de lucru determina grosimea liniilor
(subtiri, medii, groase).Structura si aspectul liniei sunt determinate de natura
instrumentului care o creeaza. Linia mai poate fi creata din insiruirea unor
elemente de limbaj plastic (puncte, linii, suprafete) pe o anumita directie. Linia are un rol de sine statator, poate
fi subordonata suprafetei ca structurare interioara a acesteia sau poate
contura o forma .In functie de directia pe care se deplaseaza
punctul, linia poate fi: dreapta, franta etc. Traseul continuu sau intrerupt
determina caracterul intrerupt sau continuu al ductului liniei. Pozitia liniei
pe suprafata de lucru poate fi: verticala, orizontala, oblica. Expresivitatea
liniei se obtine in functie de traiectorie, structure, lungime, grosime
pozitie, culoare, valoare, amplasare in spatiul plastic si de natura
instrumentului de lucru. Linia verticala ca element dominant intr-o compozitie
plastica da sentimentul de inaltare, monumentalitate, fermitate. Linia oblica
in compozitia plastica creeaza miscare, instabilitate si agitatie. Linia curba
sugereaza armonie, miscare, dinamism. Linia franta reda neliniste, duritate,
tensiune.
In general forma este aspectul exterior al unei figuri, determinata de
limitele fizice ale acesteia. Figura perceptuala se poate modifica odata cu
orientarea ei spatiala sau cu cea a mediului ambiant. Cand percepem o figura o
interpretam constient sau inconstient, ea reprezentand forma unui continut si
fiind forma vizibila a continutului, determinata de regulile intrinseci ale
structurii care dau cheia nevazuta a configuratiilor formale ale sistemului
reprezentat de fenomene, obiecte, procese indiferent de natura lor. In artele
plastice forma are mai multe acceptii, dintre care cele mai uzuale sunt - forma
spontana; - forma elaborata;
Forma spontana in
pictura se poate obtine accidental sau dirijat prin diferite procedee tehnice
cum ar fi: monotipia, dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea libera
sau printr-un tub in diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizata, prin
stropirea cu pensula pe foaia umeda sau uscata, prin imprimarea cu ajutorul
unor materiale textile imbibate cu una sau mai multe culori etc.
Forma elaborata este
creata de om pe baza sugestiilor din natura, ea poate lua infatisari de
ornament sau de semn plastic comunicand idei, cunostiinte sau provocand
sentimente si trairi. Forma plastica elaborata se realizeaza in mod constient
pe baza transfigurarii unor forme naturale.
Culoarea este realitatea subiectiva generata de interactiunea a trei
factori: ochiul, lumina si suprafata obiectului. Culoarea se percepe numai in
prezenta luminii naturale (solare) sau artificiale. In afara de culoarea formelor si fenomenelor din natura,
exista culori lumina (spectrale) si culori pigment (vopsele). Culorile
spectrale se obtin prin descompunerea unei raze de lumina solara trecuta
printr-o prisma triunghiulara de cristal proiectata pe un ecran, obtinandu-se
cele sapte sapte culori pure (rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo si
violet). Fenomenul a fost descoperit in secolul al XVII-lea de catre savantul
englez Isaac Newton. Culorile pigmentare (vopselele) sunt compuse din pulberi
colorate combinate cu diferiti lianti. In functie de liantul folosit sunt
vopsele pe baza de apa (acuarele, tempera, guase) si vopsele pe baza de ulei.
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcatuit din: culori primare,
binare, nuante, culori calde si reci, complementare.
Culori primare(rosu, galben si albastru) numite si
fundamentale sau de baza deoarece nu iau nastere din combinarea altor culori
pigment.
Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet)
care se obtin din amestecul fizic a culori primare (R + G = O;A + G = Ve; A + R
= Vi) in cantitati aproximativ egale.
Culori binare de gradul II (tertiare) se obtin prin amestecul unei culori primare cu o culoare binara
de gradul I (R + O; G + Ve; A + Vi).
Culori ternare (binare de gradul III) se obtin din
amestecul fizic in anumite cantitati a doua culori binare de gradul I (O + Vi =
maro; Vi + Ve = gri albastruS Ve + O = acru inchis).
Culori luminoase si culori intunecate. Daca vrem sa definim gradul de luminozitate sau de
intunecime a unei culori, atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea
o putem varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.
Culori calde si culori
reci Culorile din cele doua categorii sunt
determinate de impresia calorica pe care o culoare sau alta ne-o produce cand o
privim. Astfel culorile galben, oranj, rosu ne dau senzatia de caldura, ne duc
cu gandul la soare, foc, zilele calduroase etc. Din contra, culorile albastru,
verde, violet, ne dau senzatia de frig, rece, racoare, ne due cu gandul la
zilele friguroase, la racoarea padurilor, a apei etc. Cea mai calda culoare
este oranjul, deoarece este obtinuta din amestecul fizic a doua culori calde(R
+G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci este considerata
culoarea albastru pur, deoarece celelalte culori reci au in amestec si culori
calde (verde = albastru, violet = rosu + albastru).
Culori complementare Complementara elementara unei culori
primare este acea culoare asezata diametral opus in cercul cromatic si nu are
in componenta ei culoarea primara respectiva. Perechile de culori complementare
sunt: - rosu - verde (G + A); galben -
violet (R + A) si albastru - oranj (G + R); Din amestecul fizic al celor trei
culori primare rezulta griul neutru, griul perfect, deoarece el contine toate culorile
spectrului luminii (R, O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a doua culori
complementare rezulta, de asemenea, griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alaturate
aceste perechi se resping, se exalta reciproc, se pun in valoare una pe alta,
iar asezate la distanta, se atrag reciproc.
Prin amestecul fizic a doua sau trei culori din cercul cromatic se pot
obtine un numar foarte mare de tente distinctive pentru retina. Amestecul fizic
poate fi realizat prin tehnica fuzionarii culorilor transparente pe suport
umed, prin tehnica indoirii si presarii hartiei, dupa ce, in prealabil, au fost
asezate pete de culori pe suprafata interioara prin tehnica amestecului pe
paleta ori direct pe suportul de lucru.
Amestecul fizic de alb si negru. Prin amestec de alb si negru se poate
obtine o scara a valorilor constand in numeroase trepte de griuri neutre
(valorice).
Amestecul culorilor cu alb sau negru. Prin amestecul fizic cu alb culorile se
deschid, isi pierd stralucirea, intensitatea si se lumineaza. Prin
amestecul fizic cu negru culorile isi pierd stralucirea, luminozitatea,
intunecandu-se. Cand o culoare se amesteca cu negru tonul ei se stinge (se
rupe); prin amestec cu alb tonurile se lumineaza. In amestec treptat cu alb sau negru se
obtin tonuri deschise si respectiv inchise ( scara tonala ). De remarcat este
faptul ca unele culori in amestec cu negru isi schimba caracterul, de exemplu
galben plus negru da un verde kaky.
Amestecul fizic dintre culorile vecine. Prin
amestecul a cate doua culori vecine, semne pe cercul cromatic, una fiind luata
in cantitate mai mare, se vor obtine diferite nuante ale acelei culori. Acestea
juxtapuse (succesiv dupa stralucirea lor) formeaza game complexe ale culorii
respective.
Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic.
Din amestecul fizic a doua culori complementare, luate in
cantitati diferite, plus alb sau negru se obtin griuri colorate (grizare). Ruperea
unei culori pure se realizeaza prin:
a) -
amestec cu complementara sa (R + Ve; Ve + R) in cantitati neegale;
b) -
amestec cu alta culoare rupta R + (A + 0);
c) -
amestec cu alb sau negru;
d) -
amestec cu gri neutru.
Game
cromatice
Gama cromatica este o succesiune de culori dispuse intr-o gradatie
armonioasa. Ea este conditionata de existenta unei anumite dominante cromatice
si realizeaza unitatea coloristica a compozitiei plastice. Clasificarea
gamelor:
a)
– gama simpla, care se formeaza prin
amestecul fizic a doua complementare sau a doua culori opuse (una calda, cealalta
rece);
b)
– gama
compusa , care se realizeaza dezvoltand paralel doua sau trei perechi de
complementare.
Contrastul presupune
existenta a doua elemente opuse. Vorbim despre contrast atunci cand intre doua
efecte de culoare pe care le comparam, se constata deosebiri si intervale
clare. Cand aceste diferente cresc la maximum, se realizeaza un contrast de opozijie
sau polaritati (mare - mic, negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot
percepe numai prin comparatii: un element este mai mic sau mai mare cand il
raportam la alt element. Contrastele joaca un rol de seama in lumea culorilor. Cand
sunt juxtapuse, creeaza efecte deosebite, conflicte dintre culori sau dintre
alb - negru. Teoria despre culoarea constructiva a lui Johannes Itten
consemneaza sapte contraste:
1.
contrastul
culorii in sine este cel
mai simplu contrast cromatic si se obtine prin juxtapunerea tentelor de culori
pure (culori primare si culori binare). Efectul obtinut prin juxtapunerea
culorilor primare este cel mai puternic. Puterea contractului culorii in sine
scade cu cat culorile folosite se indeparteaza de culorile primare. Prezenta
albului si negrului amplifica expresivitatea acestui contrast deoarece intervin
efectele caracteristice de crestere a luminozitatii, respectiv stralucirii
culorilor. O pata de culoare primara sau binara, inconjurata de negru, devine
mai palida ca intensitate cromatica, dar mai luminoasa. Pentru a realiza acest
contrast sunt necesare cel putin trei culori. Contrastele culorilor in
sine sunt nenumarate si prin urmare si posibilitatile de varietate a expresiei
coloristice sunt nesfarsite (exemplu: modificarea valorii culorii sau a
raporturilor cantitative).
2.
contrastul deschis - inchis ( clar-obscur ) Acest contrast
se obtine prin juxtapunerea unor culori cu luminozitati diferite ( valori total
diferite). Pentru a obtine efectul de contrast deschis - inchis este necesara
alaturarea culorilor si a nonculorilor cu luminozitati egale sau apropiate de
culori si nonculori de intunecime egala sau apropiata, respectand cerintele
acordului cromatic. Folosind albul si negrul, cu toata gama valorica rezultata
din amestecul acestora, florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate,
se poate realiza contrastul inchis - deschis sau clar - obscur. Acest contrast
sugereaza si unele efecte impresive: aproape - departe, greu – usor.
3.
contrastul
cald – rece se realizeaza prin alaturarea culorilor calde cu cele
reci. Un contrast pur se poate obtine inlaturand efectele celorlalte contraste
(in special de clar - obscur), aducand
culorile calde si reci la aceeasi treapta de luminozitate sau intunecime. Pentru obtine efectul maxim de cald - rece
se juxtapune culoarea cea mai rece – albastru - cu cea mai calda - oranjul.
Intr-o compozitie culorile calde dau impresia de aproape, iar cele reci - de
departare. Contrastul prezinta si importanta
pentru efectele perspectivale si plastice. Raportului cald - rece din coloristica ii pot
corespunde si altc efecte expresive dupa Itten: rece - cald, umbros - insorit,
transparent - opac, linistitor – agitat, rar - des, vaporos - de pamant,
departe - aproape, usor - greu, umed - uscat. Aceste efecte arata
posibilitatile expresive ale contrastului cald - rece. In natura obiectele
indepartate apar intotdeauna de culoare mai rece, din cauza stratului de aer
interpus intre privitor si aceste obiecte.
4.
contrastul complementarelor Doua
culori pigmentare, care amestecate dau griul neutru, sunt culori complementare.
Legea complementarelor este baza creatiei armonice deoarece prin indeplinirea
ei, in ochiul nostru, se creeaza un echilibru deplin. Pe cercul cromatic al lui
J. Itten complementarele sunt diametral opuse: R <> Ve; G <> Vi; A
<> O; sau: G + O <>A + Vi;R + O <> A+ V; R + Vi <> O +
Ve. Culorile complementare folosite in raporturi juste de cantitate dau
stabilitate compozitiei, fiecare culoare ramanand neschimbata in puterea ei
stralucitoare. Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei.
Astfel, perechea culorilor G - Vi, prin natura ei contine nu numai contrastul
complementar, ci si clar- obscur, deoarece galbenul este cea mai luminoasa
culoare iar violetul – cea mai intunecoasa. In contrastul complementar se cere
ca una din cele doua culori sa fie dominanta ca intindere, stralucire si ca
suita de tente rupte ale acesteia. Intr-o compozitie plastica se pot dezvolta
si doua sau trei perechi de complementare.
5.
contrastul simlutan Prin
contrastul simultan intelegem fenomenul prin care ochiul nostru cere, pentru o
culoare pura data, in mod simultan, culoarea ei complementara, producand-o de
lasine, daca aceasta nu este prezenta. Acest efect optic se obtine, practic,
prin suprapunerea unui gri neutru, de intindere redusa (patrat, cerc, linie),
pe o suprafata de dimensiuni mari, intens colorata, griul aflandu-se optic spre
culoarea complementara culorii pure pe care el este suprapus.
6.
contrastul de calitate Contrastul
de calitate consta in opozitia dintre culorile saturate, stralucitoare si
culorile amestecate, tulburate Culorile pot fi tulburate in mai multe moduri. O
culoare pura se tulbura cu alb, negru, gri, cu complementara respectiva.
7.
contrastul de cantitate Contrastul
de cantitate se refera la raportul de marime a doua sau mai multe suprafete
colorate. Este contrastul „mult – putin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al
unei culori este determinat de puterea ei de stralucire si marimea petei
colorate. Pentru a evalua puterea de stralucire sau lumina, trebuie sa comparam
culorile pure fata de un fond gri - negru. Vom constata in acest sens ca
valorile de lumina ale fiecarei culori in parte nu sunt egale . Astfel Goethe a
stabilit raporturile numerice de luminozitate a culorilor spectrale: galben =9,
portocaliu = 8, rosu = 6, violet = 3, albastru = 4 si verde = 6. Valorile
perechilor de culori complementare sunt: G-Vi=l/4:3/4 ; A-O=l/3:2/3
; R-Ve=l/2:l/2 Raporturile de
cantitate mentionate sunt valabile numai in cazul cand culorile sunt folosite
la puterea lor de stralucire maxima.
Compozitia consta in modalitatea organizarii elementelor de limbaj plastic
intr-un ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil sa transmita
privitorului emotia si mesajul autorului. Modalitati de organizare a
compozitiei plastice - scheme compozitionale: compozitie in friza; compozitie
in registru; compozitie in triunghi; compozitie circulara; compozitie in
spirala; compozitie radiala; compozitie
pe verticala; compozitie pe orizontala; compozitie pe diagonala (oblica); In functie de schema de
organizare se obtin compozitii inchise si deschise cu efect statice si
dinamice.
Compozitia inchisa sugereaza
ca actiunea se desfasoara in interiorul spatiului plastic avand un centru de
interes. In acest caz elementele sunt ordonate pe scheme compozitionale in
forma de triunghi, patrat, cerc, oval.
Compozitia deschisa sugereaza ca actiunea se continua si in
afara spatiului plastic avand unul sau mai multe centre de interes. Centrul de
interes este zona din compozitia plastica catre care se indreapta prioritar
privirea si se obtine prin: aglomerare
de detalii; - modulari liniare (subtire - gros); - contraste (inchis - deschis,
cald - rece, mare - mic, aglomerat – curat). Compozitia cromatica are o
importanta deosebita in raport cu compozitia suprafetelor si valorilor. Astfel,
caracterul static sau dinamic, liniile de forta, cel de interes, tensiunile,
cromatica, ritmul ca si orice alt mijloc de expresie plastica subordonate
structurii compozitionale de baza, singura in stare sa le reuneasca intr-un tot
omogen. In ordonarea elementelor compozitiei plastice inchise sau deschise
trebuie sa se tina seama de ritm, intrucat prin el se structureaza miscarea,
dinamismul compozitiei. Ritmul plastic ia nastere prin succesiunea gandita,
intentionala a elementelor de limbaj plastic. Expresivitatea ritmului plastic
consta in modalitatea de ordonare a elementelor de limbaj plastic si, cu cat
organizarea ritmurilor este mai inedita prin noutatea ei, cu atat compozitia
este mai expresiva.
Compozitia statica se
realizeaza prin organizarea semnelor plastice intr-un echilibru stabil,
elementele constitutive incadrandu-se intr-o forma geometrica stabila (triunghi,
patrat, dreptunghi, piramida).
Compozitia dinamica presupune
structurarea semnelor plastice intr-un echilibru instabil prin folosirea
liniilor curbe, spirale, oblice, intretaiate, ce dau configuratiei ansamblului
miscare, dinamism. Daca compozitia statica are in general un singur centru de
interes, compozitia dinamica poate avea mai multe centre de interes. Important
este sa existe in compozitie unitate ce se manifesta prin legatura logica,
constructiv - formala, propozitionala dintre parti si ansamblu, dintre continut
si forma.
Compozitia decorativa presupune
imbinarea elementelor plastice intr-un tot armonios. Aceste elemente se pot lua
din natura, geometrie, din arta popoarelor antice, din arta moderna, arta
populara sau din imaginatie. Inglobarea fireasca, unitara si armonioasa a
elementelor in forme compozitionale nu poate fi facuta intamplator, ci pe baza
cunoasterii principiilor compozitionale decorative, in scopul obtinerii unor
expresivitati plastice. Aceste principii sunt: repetitia, alternanta, simetria
etc. Repetitia este un procedeu de ornamentare, de compunere a unor elemente,
motive, tinandu-se seama de ritm si cadenta. Ea presupune fie repetarea unui
element de limbaj plastic (punct, linie, pata, forma) fie repetarea unui motiv
decorativ. Alternanta este o succesiune de cel putin doua elemente diferite ca
forma, marime, culoare si pozitie. Simetria exprima echilibru intr-o compozitie
plastica, ea presupune existenta unei axe ce are de o parte si de alta elemente
si motive asezate la distante egal departate de ea.O forma este simetrica daca
axa de simetrie o imparte in doua parti egale, ale caror puncte coincid prin
suprapunere. Un ansamblu compozitional poate deveni simetrie cand axa de
simetrie imaginara orizontala sau verticala separa compozitia in doua parti
identice. Formele naturale sau create pot avea una sau mai multe axe de
simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre
legile fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compozitionale
folosite in arta decorativa sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond etc.
Friza este suprafata in forma de banda in
care se ordoneaza motive si elemente dupa legile artei decorative.
Chenarul este o banda decorativa ce decoreaza
o suprafata de jur imprejur.
Jocul de fond este compozitia ce se bazeaza pe o
retea in care motivele decorative sunt organizate in functie de legile artei
decorative .
Tehnica acuarelei
Acuarela se fluidizeaza cu
apa, obtinandu-se un lichid colorat si care asternut cu pensula pe hartie, nu
se sterge prin atingere, dupa uscare. Ea se poate folosi pe hartie uscata sau
umeda. Pe suprafata umeda fuzioneaza cu usurinta obtinandu-se amestecuri
diverse de culoare, cu efecte neasteptate si expresive. Principiile acuarelei
constau in transparent, prospetime, luminozitate si puritate.
Tehnica Temperei si a Guasei
Tempera si guasa sunt culori opace si
dense. Ele se deschid numai in combinatii cu alb, spre deosebire de acuarela,
care se poate deschide prin transparenta si diluare cu apa.
Tehnica colajului si decolajului Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compozitii plastice
cu ajutorul unor materiale diverse (hartie colorata, plante, fire etc.). Colajul
se realizeaza prin taierea sau ruperea formelor intregi, a unor parti ale
acestora din hartie, materiale textile etc. si lipirea totala sau partiala pe
suportul compozitii plastice. Decolajul este procedeul prin care efectele
expresive se obtin prin dezlipirea, prin ruperea fragmentara a unor materiale
lipite in prealabil pe un suport de hartie panza, lemn, carton etc.
Tehnica monotipiei Acest
procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obtinandu-se anumite efecte.
Tehnica are un caracter de unicat cu efecte coloristice si decorative
copmozitionale. Lucrarile prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport
de lucru a unor materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se
realizeaza imaginile propuse. Se metode de lucru:
1.- Acoperirea suportului cu cerneala tipografica, culori
de ulei subtiate, tempera, pe care se deseneaza, prin zgariere, cu un varf de
bat, pasla, deget etc., imaginile propuse. Deasupra se aseaza coala de hartie
si apoi se preseaza cu ruloul intreaga suprafata. Se ridica cu grija hartia
care va avea imprimata pe verso compozitia cu linii deschise pe fond colorat.
2. – Peste suportul acoperit
cu cerneala tipografica cu ruloul, se pune usor coala de hartie ( poate fi si
divers colorata) peste care se va transpune, cu un creion prin conturare,
hasurare sau prin apasare cu degetul in anumite portiuni, compozitia
plastica ( partea colorata a hartiei se va aseza cu fata spre suport).
Se vor imprima numai zonele care au fost presate cu creionul sau
degetul. Ridicandu-se plansa de pe suport, aceasta va avea un aspect grafic in
culoarea cernelei de imprimare. Dupa uscare, se mai poate interveni cu acuarela
transparenta in zonele neimprimate pentru a mari expresivitatea ansamblului.
3. – Desenarea sau pictarea
pe suport a compozitiei cu pensula folosind una sau mai multe culori ( tempera,
guasa, ulei, tusuri etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune coala de
hartie presandu-se apoi pe toata suprafata. Prin tehnica monotipiei al doilea
exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu intregile ei
calitati expresive, transpunandu-se doar pe primul exemplar.
Tehnica linogravurii
Se foloseste ca suport de
lucru o suprafafa de linoleum (suprafata lucioasa se va inlatura cu o hartie
abraziva) pe care se schiteaza compozitia plastica cu creionul sau pixul. Avand
in vedere ca se vor imprima numai suprafetele nescobite ale suportului, se vor
inlatura cu ajutorul unor daltite de un anumit tip, toate suprafetele care nu
dorim sa fie imprimate ( scobirea nu este profunda). Peste linoleumul gravat se
transpune o pelicula subtire de cerneala tipografica cu ajutorul unui rulou,
apoi se pune peste aceasta suprafata coala de hartie care va fi presata bine in
final. Specific linogravurii este aspectul grafic, linia avand un rol preponderent.
Tehnica desenarii cu ceara
Se deseneaza cu ceara bruta,
solida, formele plastice pe hartie, dupa care se astern culorile de apa
(acuarela, guasa diluata) in functie de subiectul compozitiei, sau in
prima faza se realizeaza un fond colorat peste care se deseneaza cu o bucata de
ceara, apoi acoperindu-se cu o culoare intreaga suprafata .
Tehnica decolorarii cu pic
Se
acopera intreaga suprafata a hartiei cu cerneala apoi cu varful unei
pensule subtiri sau al unui betigas
inmuiat in solutia de pic, se deseneaza deasupra o compozitie plastica. Solutia de pic decoloreaza cerneala
si desenul apare deschis, aproape alb, pe fondul acesteia. Se poate folosi
picul si sub forma de pulbere presarata neuniform peste cerneala umeda cu care
a fost acoperita o compozitie mai veche.
Tehnica imprimarii cu
tesaturi rarite
Se aseaza pe o coala de
hartie materialul textil, dupa ce in prealabil a fost imbibat in culoare si
apoi stors, peste care punem alta foaie de hartie pe care o presam. Aceste foi
imprimate pot constitui fondul unor compozitii cu subiecte diferite.
Tehnica picturii pe sticla
Se realizeaza pe hartie, peste care se aseaza sticla, transpunand desenul
cu tus negru prin intermediul unei pensule fine, al penitei cu toc, sau al
altor instrumente. Tusul se fixeaza, dupa caz. Culoarea de
tempera in amestec cu aracet sau de ulei mai diluat va acoperi la inceput
detaliile, peste care, dupa uscare, se va suprapune peste intreaga lucrare. In
pictura pe sticla se folosesc culori vii, armonioase, cu aspect decorativ,
acestea devenind placute si atragatoare. Trebuie sa tinem cont de faptul ca
imaginea pictata apare pe spatele sticlei, inversata dreapta-stanga fata de
desenul de pe hartia model.
Tehnica frotajului
Este tehnica imprimarii dupa suprafetele unor structuri din natura. Se
imprima prin suprapunerea foii de hartie peste structura aleasa, usor
denivelata, cu ajutorul creionului negru moale sau al creioanelor colorate, cu
care se freaca atent hartia. Se poate freca si cu minele colorate asezate pe
lat.
Tehnica amprentei si a stampilei
Stampilele se confectioneaza
din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc, cartof, pluta
etc., prin gravarea desenului pe suprafata materialului respectiv. Stampila se
acopera cu culoare umeda, dupa care se aseaza pe suprafata de hartie prin
presare urmarind anumite retele compozitionale. Tehnica
amprentei se refera la imprimarea unor structuri usor denivelate din natura. Suprafata
structurata se acopera cu un amestec fluid de culoare si apoi se preseaza cu
fata colorata peste foaia de desen, urmarind intentia compozitionala.
Tehnica modelajului
Prin aceasta tehnica se realizeaza prelucrarea artistica a unor materiale
maleabile cum ar fi: lutul, argila, plastilina etc. Modelarea se realizeaza cu
ajutorul palmelor si al degetelor. Pentru obtinerea unor forme in aceasta
tehnica, se folosesc si instrumente speciale, numite ebosoare, care au diferite
profile si forme (semirotunde, triunghiulare). Se pot realiza: - basoreliefuri
(gen de modelaj in relief putin profilat fata de suprafata de fundal; -
altorelief (gen de modelaj in relief, puternic profilat fata de suprafata plata
de fundal); - rond - bosse (forma care poate fi vazuta de jur - imprejur, forma
in sine ce poate reprezenta diferite obiecte, portrete, pasari).