Castele de nisip
E luni si incep saptamana deja
obosita. As vrea sa stau undeva, dar toate scaunele de pe peron sunt ocupate. Lunea am
intotdeauna un sentiment de neimplinire, toate sperantele, toate planurile pentru weekend
imi par lunea copilaresti. Niciodata nu apuc sa fac tot ce mi-am propus, asta nu ma
impiedica sa-mi fac in fiecare vineri altele.
Niciodata metroul nu vine la timp cand te
grabesti, pe-asta tot Murphy a scris-o, in fine daca n-a scris-o, asa e!.Iar ajung tarziu
la cursuri, dar uite ca vine un metrou, oh, no, nu e al meu!
Fataindu-ma pe peron in incercarea de a
ma calma, privirea mi-a ramas fixata pe doi indragostiti. Prea tristi! In fine, recunosc,
nici eu nu revarsam de fericire, dar ei? Fata parea atat de trista si sfarsita. Era
frumusica, m-a izbit in primul moment corpul ei sculptural. Avea tot ce-i trebuie unei
femei sa suceasca gatul oricarui barbat! Bluza ei bleu ciel ,de bumbac fin cu elastan,
mulata pe bust, destul de indraznet decoltata atragea privirea oricui. Perfectiunea
uimeste pe oricine nu mai crede in ea! Fustita ei mini, de un verde prazuliu, avea
fermoarul usor deschis pe o pulpa, atat cat sa duca cu gandul spre visare. Nu mai mult.
Cred ca daca baiatul ala ar fi plecat atunci de langa ea, l-ar fi inlocuit imediat
cineva.Parul ii era odulat, scurtut si fardul discret ii dadea un aer mult mai matur. El
parea mai copilaros, desi la o privire atenta aveau cam aceeasi varsta. Douazeci? Se
tineau de maini intr-un anume fel care m-a uimit, adica ea il tinea de ambele maini, de
parca era prizonier. M-am gandit la asta pentru ca , la un moment dat el a stranutat si
n-a avut nici o mana libera sa-si duca la gura, consumandu-si stranutul in umarul lui
drept, curbat cumva cu mana usor ridicata. Taceau, oftau din cand in cand si daca
privirile lor se intalneau, imediat unul din ei se uita in alta parte sau lasa privirea in
jos. Mai mult el.Parea si el
trist, dar tristetea ei era ceva induiosator, poate pentru ca era atat de frumoasa? Nu
stiu.. frumusetea nu-i de-ajuns sa fii iubita, dar sigur e un punct in plus in orice
relatie, pana la un alt punct..cand.. Pareau loviti de destin, care-i adusese in fata unei
rascruci. Se intamplase ceva, un ceva care a schimbat totul, care le-a smuls de pe chip
surasul acela plin de speranta pe care-l are orice indragostit, la inceput. Sunt sigura ca
se intamplase ceva, cum intotdeauna se intampla ceva intre indragostiti.
Visele, coboara lin pe pamant, intrupandu-se
intr-o persoana reala, cu personalitate si capricii, cu defecte la care nici nu te gandeai
inainte. Usor, iubirea noasta urcata de vis pe piedestalul idealului incepe a misca si
coboara spre noi, o fiinta in carne si oase, o fiinta! Cu nevoi si slabiciuni, care nu mai
pastreaza aura aceea pe care i-o faureste in noptile pline de nesomn visul nostru. Nu stiu
de ce atunci am avut senzatia unui tablou frumos, imperfectiunile se vad cu usurinta cand
esti prea aproape de el. Oare dragostea, sa ramana frumoasa trebuie privita doar de la
distanta, cum privesti un tablou? Pareau intr-un asemenea moment, cand priveau
imperfectiunile darei de ulei pe panza. Poate ca asa e, uneori si in iubire, daca te
departezi un pic, o vreme, vezi iar frumos tabloul. Sau alt tablou, in fine..
De ei depinde totul acum. Vor putea sa-si
transforme torentul acela care i-a adus impreuna intr-un izvor calm de iubire ? Vor reusi
sa curga impreuna?
In sfarsit, inca un tren! Iar? Nu e al meu, am
pierdut primul curs precis! Din sens opus venea alt tren, scartaind jalnic, aducand cu el
un vanticel placut, din tunel.
El, baiatul- prizonier, a trecut de mine,
aproape ca m-a atins si a alergat la trenul lui, ea a ramas in vagonul din fata mea. O
vedeam prin geamul vagonului, oare chiar era atat de frumoasa sau tristetea iubirii ii
dadea aceasta privire nepamanteana? Si-a ridicat mana, a lipit-o de geam, in cel mai
tandru gest pe care l-am vazut in vreodata. Asa, ca si cum ceva, un geam ii despartea si
el ar fi putut sa lipeasca mana lui de cealalta parte a geamului.O lacrima isi facea drum
cu greu spre urcusul pometului ei stang, lasand in urma o dara fina, ca o poteca pentru
alte lacrimi care vor veni. negresit. M-am uitat la el, o privea lung, parca pentru ultima
oara. Trenul ei a plecat primul si ea ramasaese cu mana pe geam pana cand s-a pierdut in
tunel.
M-am intors imediat sa-l vad pe el, parea mai
degraba usurat! Tristetea ii disparuse brusc de pe fata. Oare o iubea?
Iata si trenul meu, care a venit mai degeaba,
pentru primul curs as fi vrut sa ajung la facultate. Usile s-au deschis larg. Am pasit
intr-un tren plin ochi de oameni prea tristi , de parca ma alaturasem unui cortegiu
funerar.
Aveam senzatia ca nimerisem intr-un cavou, nu
intr-un vagon de metrou. Poate erau doar absenti, poate ramasesem eu cu tristetea celor
doi in gand.si ma gandeam ca ficeare din cei de acolo purta in suflet atatea povesti de
iubire! Unele vii, altele apuse, pastrate cu grija in sipete scumpe cu pietre de opal,
reflectand amintirile in prezent cand te astepti mai putin.
Iubiri, adevaratele daruri ale vietii..As fi
vrut sa le vorbesc, sa le tin un discurs! Sa le spun ca suntem inca vii, ca mai putem
iubi, ca tot ce nu te omoara te intareste, sa le povestesc, sa-mi povesteasca, sa
impartasim. Dar nu, fiecare invata din propria-i suferinta, nimeni nu-si deschide sipetul
usor. Si nici oricui. Comisesem cumva un delict, privisem in sipetul celor doi
indragostiti de pe peron. Singura mea scuza era ca fusesesem realmente impresionata de
atata tristete. Sigur o traisem si eu, dar nu mi-am vazut-o niciodata zugravita pe chip.
Si mi-am adus aminte de
el, de seara in care ne-am despartit. Nu pentru ca am fi avut vreunul din noi pe
altcineva, pur si simplu am avut taria sa recunoastem ca nu mai era nimic din ce ce unise
candva..."pentru totdeauna", cum isi zic adeseori indragostitii. .Atunci am
inteles pentru prima data in ce stare de vesnic provizorat traim. Ceea ce azi pare etern,
maine ar putea fi naruit intr-o clipa. Castele de nisip. Echilibrul in viata e atat de
fragil, incat bietul nostru suflet ajunge fara voie saltimbancul trist si obosit, intocmai
ca ei, cei atat de tristi care ma insoteau acum in vagon. Nu lipsisem la cursul de
empatie. Fara vreun motiv anume m-a apucat o tristete si-mi venea sa plang, de mila lor si
a mea. Am coborat, imi abtineam cu greutate lacrimile inaintand pe scara
rulanta.Ajunsa in strada, am hotarat sa nu ma mai duc la cursuri.Prea multe amintiri ma
copleseau, eram prea tulburata. M-am oprit la o cafenea si placinta mea favorita cu branza
de vaci si stafide. Eu cand
sunt trista, de obicei ma rasfat cumva si ajuta intotdeauna. Mi-am ales o masuta la
geam,cu fata de masa verde -speranta?- cu doua scaune de rafie si priveam pe ganduri, prin
geamul prafuit, vitrina animata a lumii. Ma imbatasem cu apa rece, totul fusese o iluzie,
credeam ca m-am calit in
valtoarea vietii.
Seara m-a prins tot acolo, numarand
castele de nisip.
