Cred, precum vechii egipteni, ca a evoca mortii inseamna a-i invia, a-i smulge din
ghearele mortii si a-i renaste in constiinta urmasilor. Sambata 13 septembrie 1913.
Exact acum 84 de ani! Pe Valea Prahovei cadea frunza... Peste noapte cazuse bruma;
din cer cazuse o stea cu un destin uman legat de ea. Al cui o fi fost? In lumina
melancolica a unei toamne timpurii din castanul singuratic de la marginea drumului
dintre Ploiesti si Campina, peste un loc blestemat de pe campul comunei Banesti se
desprindea melancolica o frunza ruginie. Scuturata parca de o mana nevazuta
paraseste creanga pe care a stat toata vara, se zbate cateva clipe in vant si-apoi se
culca linistita la pamant, ca un om rupt de oboseala.

Atat au durat rosturile si trecerea ei prin lume... Cadeau frunzele.. unele se scurgeau
repede la pamant, indiferente ca o piatra. Altele aveau ceva din misterioasa cadere a
stelelor, antrenand dupa ele destine... Cateva cadeau, cad uneori oamenii; cad cu o
anumita parere de rau si cu un soi straniu de disperare care trezeste sentimentul
infricosator al mortii. Cad cum a cazut legendarul Icar in Marea Egee, cu aripile topite
de soare, cum a cazut mesterul Manole de pe manastirea de Arges, semanand in
spiritualitatea romaneasca mitul jertfei pentru creatie, mitul fundamental al civilizatiei
romanesti pe care l-a intruchipat cu sclipiri de geniu, Aurel Vlaicu. E mitul fundamental,
reprezentativ, al istoriei noastre, care ne-a cerut mereu jertfe pentru ca sa putem dura
peste vrajmasiile vremurilor mastere. In ziua aceea fatala, inginerul, inventatorul si
aviatorul Aurel Vlaicu din Bintintii Hunedoarei, sat aflat, cu intregul Ardeal, in robia
austro-ungara, se hotarase sa treaca Muntii Carpati, in chip simbolic, sfidand granita
arbitrara, cu avionul inventat, construit si condus de el.

Astfel, el incerca o unire simbolica a Ardealului cu patria-muma. Vlaicu a plecat de la
Bucuresti spre Orastie, unde urma sa aiba loc adunarea anuala a Astrei, unde-l
asteptau mii de romani cu sufletele pline de mandrie patriotica. Vlaicu, pe unde
umblase, lasase peste tot un nume bun care va deveni renume: la liceul din Orastie, la
cel din Sibiu, unde a fost coleg de clasa cu Octavian Goga, la Universitatile din
Budapesta, Viena, in armata, la marina, la uzinele Oppel din Germania, unde facuse
interventii, demne de invidiat de orice savant. Cand a inventat avionul sau, multi
bogatasi straini au incercat sa-i cumpere inventia. Era vremea pionieratului aviatiei.
Vlaicu, desi stramtorat din punct de vedere material, n-a acceptat sa-si vanda inventia,
socotind ca inventiile sale sunt parti din sufletul sau care nu poate fi de vanzare, ca o
marfa. El poate fi, doar, daruit neamului din care face parte si apoi neamul sa-l ofere
patrimoniului civilizatiei si culturii universale.

Ce pilda de demnitate si patriotism! Ca intreaga lui generatie, ca toti scriitorii care-l
pretuiau, ca pe un simbol al geniului creator romanesc, Vlaicu a fost un roman modern,
plin de demnitate care nu s-ar fi aplecat in fata nimanui, nici de a ridica de pe jos o
coroana de imparat. Se povesteste ca primit in audienta la Palat, el nu a vrut sa se
adreseze regelui cu „Majestate“ ci cu apelativul obisnuit, dar respectos, „Domnule“.

Cata diferenta intre un atare comportament si cei care nu stiu cum sa-si vanda
strainatatii produsele mintii lor luminate.

Cata deosebire intre slugarnicii nostalgi regalisti, de la opinca, pana la vladica! Cata
deosebire, Doamne, de la vierme pana la astru!...

Pentru Vlaicu singura Majestate era neamul sau!

Odata, pe cand zbura peste Dealul Pomului, de langa Orastie, de pe care-l admirau mii
de romani si cativa membrii a familiei imperiale care voiau sa-l felicite dupa aterizare,
Vlaicu a coborat din avion si nu s-a dus mai intai la ei, ci la mama sa, taranca lelea Ana,
imbratisand-o si spunandu-i:

- „Mama draga, am zburat peste sura noastra...“

O mare de oameni plangeau, impreuna cu lelea Ana, plansul bucuriei si-al mandriei
romanesti satisfacute.

Trist destin, care ne obliga sa ne plangem si victoriile si bucuriile...

Iata in acea zi de sambata, 13 septembrie 1913, repede bucuria unui neam s-a
transformat intr-un plans mioritic. Pe cand dintr-un castan de la marginea drumului ce
leaga Ploiestiul de Campina a cazut o frunza, cum cad cateodata oamenii de pe
inaltimi, cum cad cateodata stelele, cum a cazut, poate, aceea a ciobanului din Miorita,
unind ceremonialul nuntii cu cel al mortii:

„Si la nunta mea/A cazut o stea“... a cazut si Aurel Vlaicu."

In sambata aceea blestemata, 13 septembrie 1913, din marele arbore al natiunii
noastre s-a scuturat o frunza de aur pe campul satului Banesti. Mana rea a sortii,
rautatea si invidia omeneasca cu chip de sabotaj, un atac de care, in urma unei trude si
sicane chinuitoare, nenorocul sau toate la un loc l-au fulgerat in vazduh. Oamenii
indurerati au inceput repede sa-l planga in balada, ca pe un Fat-Frumos al cerului:
„Plangu-l frati/Plangu-l surori/Plange-l gradina cu flori/Plange-l mama/Plange-l
tata/Plange-l Romania toata“.

Il pomenim de 84 de ani de la caderea lui care a insemnat inaltarea neamului romanesc
in ochii lumii, afirmarea geniului nostru tehnic creator, o pilda de patriotism care ne
spune chiar in vremuri de pierzanie si instrainarea de noi insine ca: sufletul nu-i de
vanzare, ca geniul l-a nascut poporul si lui ii este dator pana la jertfa, ca mai intai trebuie
sa fii al neamului tau si pe urma al lumii.

Din pacate, traim vremuri in care, printr-o condamnabila uitare ne ucidem marii morti a
doua oara.