POVESTEA  ZEULUI  ALBASTRU

       Lui Bruce James

        A fost odata o insula albastra in mijlocul unui ocean. O insula pe care un zeu albastru poposea din cind in cind purtind pasari albastre pe umeri. Si marea isi trimitea valurile inspumate sa sarute gleznele zeului mare si bun.
        Intr-o zi, zeul albastru intilnise o femeie, una din acele fiinte de lut care apartineau pamintului pentru ca nu puteau sa zboare. Zeul ii intinsese mina si ea se asezase linga el pe stinca albastra de linga mare. Nu isi vorbisera ; isi leganasera numai picioarele in valurile marii privindu-se in tacere.
        Zeul descoperea ceva ce nu ceva ce nu mai simtise pina atunci, ceva ce se nastea din impletirea privirilor lor si din soapta celeilalte inimi batind alaturi de a lui. Era un sentiment necunoscut pina si fiintei sale divine. Dar exista, iar tot ce exista trebuie sa aiba si un nume. Iar zeul nu putea sa-l cheme cu nici unul dintre numele lucrurilor cunoscute. Trebuia sa-i gaseasca un nume care sa nu semene cu nici un altul, un nume unic asa cum merita acea minunata simtire. Atunci auzise pamintul pentru prima oara cuvintul Iubire.

        Dupa un timp zeul a fost nevoit sa plece. Trebuia sa se intoarca la ai lui ca sa le daruiasca si lor binecuvintarea nectarului sublim pe care il descoperise. Trebuia sa ii invete si pe ei iubirea, singurul lucru mai nemuritor decit insasi esenta lor divina.
        Insa in ziua cind plecase, iubita lui nu venise la locul lor de intilnire. Zeul trebuise sa plece fara sa-si ia ramas bun, ducindu-i deja dorul, caci stia ca, in cele citeva clipe cit avea sa lipseasca, in lumea ei avea sa se faca tirziu. Spera doar sa o mai poata gasi cind avea sa se intoarca.

        Se intorsese intr-o zi trista de iarna. Cerul era acoperit de nori plumburii, iar marea urla lovindu-se de stinci. Zeul o asteptase la locul lor de intilnire de pe stinca albastra Dar nimeni nu venise.
        In lumea paminteasca trecusera ani. Si totusi, stinca albastra mai pastra, ca o delicata amintire, aproape stearsa, urma trupului ei. Semn ca ea continuase sa vina acolo, inca mult timp dupa plecarea lui. Poate il mai iubise inca sau poate il urise fiindca o parasise. Poate il strigase de acolo de pe stinca implorind zarile sa i-l aduca inapoi, sau poate il uitase. Poate plinsese sau poate il blestemase. Nu avea sa afle niciodata. Si iarba albastra fosnea ca dintr-o amintire sub vintul aspru al iernii.
        Zeul albastru o cautase inca multa vreme. Intrebase despre ea cerul si pamintul, vietuitoarele padurii si ale marii, dar nimeni nu stia nimic despre ea. Poate plecase sau poate murise. Nimeni nu si-o mai amintea, iar zeul se intorcea mereu pe stinca lor, impovarat de tristete si raminea acolo pina tirziu, privind marea, parind el insusi o stinca impovarata de toate amintirile pamintului. Si marea capata, spre asfintit, divina nuanta albastra a lacrimilor zeului ce isi plingea iubirea pierduta.

        Poate ca mai apoi plecase pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu-l mai vazuse vreodata. Nici marea nu mai devenea, spre asfintit, albastra, nici iarba albastra de pe stinca nu mai pastra forma melancolica a trupului sau. Legenda spune insa ca in fiecare an, in ziua cind o cunoscuse, cobora din ceruri ca sa arunce, de pe stinca iubirii lor, flori albastre in mare.

Publicata in revista ALTFEL nr. 28 / octombrie 2001
© Toate drepturile rezervate

English version

E-mail me

DISCLAIMER
The graphic used on this page has been found on the net (possibly offered for free download) without a © note attached. Should it be yours or should you know the author please e-mail me to let me know so I could either give proper credit or remove the graphic if the creator so desires. Thanks.

Page backgrounds © Lonely Shell