TEATRUL DE MASTI

TEATRUL DE MASTI

Copilariei intirziate nu-i mai ramine decit nostalgia unei lumi pierdute undeva departe, in timp, o lume la care nu mai are acces. Zadarnic ii este dor de jucarii, caci nu le mai poate vedea acum decit printr-o fereastra vesnic inchisa, inaccesibila ca vitrinele magazinelor cu jucarii de lux pentru copiii saraci. Si-atunci, copilul tirziu ratacit intr-o prea complicata si apasatoare lume de adulti, incepe sa-si faureasca singur jucariile din spuma viselor plasmuite cu ochii deschisi...

        La inceput sunt chipurile din oglinda - mereu identice si care totusi nu se repeta niciodata, intocmai ca amprentele degetelor ce par atit de asemanatoare, pastrindu-si totusi uimitoarea unicitate.
        Apoi incepe jocul cu masti. Cind incerci sa opresti pentru o clipa chipurile din oglinda, sau sa ti le aduci aminte... iar pentru asta trebuie sa le cunosti mai indeaproape, sa vezi prin ce se deosebesc unul de altul...
        Asa incepi sa intelegi ca genele fiecaruia clipesc intr-un alt ritm, ca nici unul nu respira la fel ca celalalt... si incetul cu incetul mastile prind culori... mai violente sau mai sterse, mai intunecate sau mai blinde... Caci personalitatea unei masti nu e descrisa doar de „fizionomia" cu ochi migdalati sau rotunzi, cu colturile gurii in sus sau in jos... O masca e un chip redus la maxima simplitate, sinteza unei biografii... si numai daca stii cu adevarat sa le privesti, cu atentie si rabdare, poti descoperi ca toate poarta cu ele bucurii si tristeti, victorii si infringeri... ca au un trecut si un nume.... De aceea poate ca numai copiii stiu intr-adevar sa se joace cu ele... pentru ca numai ochii sufletului lor sunt cu adevarat deschisi sa vada si sa inteleaga...

Dar soarta copilului refuzat de copilarie este mereu aceeasi ; ca jucariile sa-i fie distruse iar el sa fie mai apoi pedepsit pentru vina de a fi incercat sa le apere, pentru vina de a fi indraznit sa se joace...

•

• •

        Teatrul de masti a ars intr-o dimineata mohorita de primavara. A ars inabusit cum gemea sufletul copilului prea repede devenit adult, prefacind mastile in cenusa. Doar numele lor ce nu putusera arde au cazut in tarina, frinte si golite de sens.
        In dimineata aceea o fetita coborise pe plaja pustie, se jucase citava vreme ingenuncheata linga mare, apoi se ridicase si plecase lasind in urma o movilita de nisip umed cu o pana de pescarus infipta in mijloc, ca penele rituale ce marcheaza mormintele indienilor.
        Copila plecase fara sa intoarca privirea. Pe cind se indeparta de-a lungul tarmului, in lumina cetoasa a diminetii, silueta ei incepea sa semene din ce in ce mai mult cu cea a unei femei ce mergea incet, din ce in ce mai incet, pe masura ce distanta crestea, de parca mormintul aripilor frinte o chema inapoi. Dar drumul era fara intoarcere, caci ceea ce a fost ingropat o data, nu mai poate invia, iar copila imbatrinea cu fiecare pas ce-o ducea mai departe de ceea ce-i murise acolo, parind din ce in ce mai girbovita si mai impovarata...
        Caci, desi cu tot ceea ce pierzi povara ti se usureaza, singur sufletul nu stie sa asculte de aceasta lege... si devine greu, din ce in ce mai greu, atunci cind ramine sa duca cu el, prin viata, citeva bucati de lumina mai putin.

English version

E-mail me