TARIMUL UITARII

Artwork by Adela Serban   

Ma intrebam cum o fi tarimul uitarii  si imi imaginam un pamint arid pe care care nu creste nimic fiindca totul a uitat sa traiasca. As fi dorit sa-l cunosc totusi, dar pasii nu ma purtau niciodata suficient de aproape. Şi totusi intr-o noapte cu ceruri tulburi, am evadat  in vis intr-acolo.

Mergeam printre funii de timp ce legau intre ele oglinzi de amintiri. Cu cit inaintam funiile se indeseau si se ingrosau, iar oglinzile se prafuiau si se abureau incit din ce in ce mai greu se mai zarea ceva in apele lor. Şi ma gindeam ca atunci cind in oglinzi nu se va mai vedea nimic, iar funiile vor fi atit de groase si de dese incit nu voi mai putea inainta printre ele, atunci voi fi gasit tarimul uitarii. Dar mergeam de mult timp, de multe nopti, stele si infinituri si nimic nu parea sa se schimbe. Inca puteam inainta printre funiile timpului, inca zaream imagini in oglinzi. Nu mai stiam daca nu cumva merg pe un drum gresit si m-am oprit sa privesc intr-una din ele, sperind sa aflu un raspuns. Dar ce am vazut m-a nedumerit si mai tare: erau imagini de lucruri, de chipuri, de locuri cunoscute mie, dragi sufletului meu, imagini pe care inima mea le pastrase vii. Acesta nu putea fi deci tarimul uitarii : cu siguranta ratacisem calea. Ma intrebam unde gresisem si brusc m-a strafulgerat un gind. “Dar daca… ?”

M-am trezit cu intrebarea pe buze dar n-am mai rostit-o fiindca deja stiam raspunsul.  Nu-mi dorisem sa cunosc anume tarimul uitarii mele, si acum intelegeam ca ajunsesem pe al altcuiva. Pesemne pe tarimul celor care alesesera sa uite ceea ce eu dorisem sa pastrez, al celor care dorisera sa ma uite.

Publicata in revista ALTFEL nr. 43 / martie 2003
© Toate drepturile rezervate

English version

E-mail me

Page backgrounds © Lonely Shell