PELERINUL COSMIC

        

        Nu stiu de cit timp ma aflu aici. Timpul in lumea din care m-au izgonit curge altfel decit  pe aceasta stea necunoscuta pe care am cazut. Nu stiu nici macar daca au vrut sa cad aici sau m-au aruncat la intimplare fara sa le pese unde voi ajunge. Stiu doar ca totul s-a petrecut atit de repede, incit nu am avut nici macar ragazul sa-mi iau ramas bun de la tot ce nu aveam sa mai vad vreodată. Caci de indata ce sentinta “vinovat” a fost rostita, un virtej m-a cuprins aruncindu-ma in tunelul care m-a adus aici cu o viteza atit de ametitoare incit nu am putut vedea nimic in jurul meu. Cu siguranta ei au hotarit sa fie astfel, ca sa poată fi siguri ca nu am sa recunosc drumul si nu am sa ma mai intorc niciodata.

        Aici, unde am ajuns, timpul  e ca un joc de sfere colorate,  iar orizonturile lor nu sunt niciodata la fel. Jumatatile albe ale sferelor – pe care ei le numesc “zile” – coloreaza zarile in purpuriu, apoi rosul bilei de foc ce se rostogoleste pe cer paleste intr-un  galben stralucitor inconjurat de un albastru limpede. Iar coroanele acelea pufoase  aluneca mereu si dispar, iar formele lor calatoare amintind de lucruri nestiute ori uitate, nu se repeta niciodata.  Nu am stiut nimic din toate astea pina acum ; stiu numai milioanele de lumini aprinse pe cer  de jumatatile negre – pe care ei le numesc “nopti”. Sunt stelele imensului spatiu din care vin, pe una din ele este si casa mea, dar este prea indepartata ca s-o pot vedea.

        Oare cit timp o fi trecut acolo, acasa ?  Inchid uneori ochii si incerc sa imi amintesc curgerea timpului, dar totul aici e atit de diferit incit memoria imi ramine undeva in urma, incetosată . Oare ei stiu unde sunt ? Oare stiu ceva despre lumea in care m-au aruncat ? Stiu ca m-au exilat pentru totdeauna, dar mai stiu  si ca m-ar primi din nou inapoi daca le-as aduce in dar ceva ce nu au vazut niciodata.

        Mi-ar plăcea sa le daruiesc acea minune pe care cei de aici o numesc “mare”. Dar nu stiu cum as putea-o duce si-apoi inca nu stiu daca e un lucru sau o fiinta. Trebuie sa fie o fiinta, ccci e plina de viata : cind verde, cind albastra, cind calma, cind furioasa,  respirind mereu in cununi de spuma alba ce mor la marginile ei.  Si atunci inseamna ca nu ar putea trai acolo, in frigul lumii noastre, si nimeni n-ar apuca macar sa-i vada frumusetea, caci ar muri indata sub cerul nostru fara orizonturi, pe care poti vedea la nesfirsit, din orice loc, aceeasi indepartata, trista, planeta rosie.  Si sferele alb-negre  se rostogolesc mereu, fara ca eu sa pot gasi minunea ce mi-ar rascumpăra vina, ca sa ma pot intoarce.

        Azi insa am vazut ceva nou prin  patratul acesta  despre care acum stiu  ca se numeste “fereastra”. Ceva ce n-am mai vazut niciodata pina acum. In paloarea cetoasa a diminetii, la malul marii, doua fiinte ale acestei lumi s-au intilnit. Una fragila si subtire, alta inalta si puternica, venind una spre alta pe tarmul umed. Miinile lor s-au cuprins unele pe altele intr-un gest care amintea de miscarile acelor mici fapturi albe care zboara  in stoluri dimineata la malul marii tipind vesel. Si-n clipa cind si buzele lor s-au intilnit, am simiit adinc in mine o durere sfisietoare si dulce, ceva ce nu am mai simtit niciodata pina acum.

*

        In noaptea asta s-au deschis cerurile. Vad capatul deschis al tunelului asteptind sa ma soarba inapoi. Pasesc cu hotarire, fara sa privesc in urma, fiindca stiu ce voi duce cu mine. Am gasit ceea ce pot duce pe planeta mea ca dar nepretuit, fara sa saracesc aceasta minunata lume. Si-n timp ce calatoresc prin timp si constelatii gindindu-ma la cei de acasa,  simt iar in piept acea durere dulce pe care n-o inteleg, dar pe care n-as mai vrea s-o pierd. E pentru prima oara ca simt asta si tot pentru intiia oara din ochi imi curge ceva cald, precum a curs din ochii fiintei celei subtiri în dimineata cind cealalta fiinta ii soptise vorbele acelea.

        Planeta mea se contureaza cetos in departare. Sunt la hotarul lumii mele si inca nu stiu cum am sa le spun ce le-am adus.  Tot ce stiu este ca, in lumea din care am venit, ei o numeau "iubire".

 

Publicata in revista ALTFEL nr. 32 / februarie 2002
© Toate drepturile rezervate

English version

scoicahome.jpg (3321 bytes)

E-mail me

Page backgrounds © Lonely Shell