|
PESCARUSI
SI LACRIMI
M-am asezat o data pe nisipul umed de la tarm, ca nimeni decit marea sa nu-mi
vada tristetea…
Tarmul era pustiu; doar vintul sarat
al marii imi dezmierda obrajii uscindu-mi lacrimile amare de singuratate… Am
stat asa mult timp gindind cit de amare trebuie sa-mi fi fost lacrimile daca
alungasera din preajma mea orice faptura vie… Doar marea ramasese martora
imensei tristeti pe care i-o aduceam ca intotdeauna sa mi-o legene adormind-o
intru uitare…
Un fosnet ma facuse sa tresar. Nu
eram singura: un un pescarus venea agale spre mine cautind pesemne ceva de
mincare printre scoicile moarte. S-a oprit linga mine si ne-am privit o clipa in
tacere. Maasteptam sa zboare speriat de ochii mei inlacrimati, dar el a mai
facut un pas spre mine.
Atunci l-am intrebat: “De ce nu
fugi si tu?… Tristetea mea a speriat toate fapturile pamintului, scoicile s-au
inchis in cochilii si toate zburatoarele marii, cele cu somn translucid, au
fugit speriate, si chiar si marea, daca ar fi putut, s-ar fi retras din matca
ei… Tu de ce nu te temi de lacrimi?”
Pescarusul mi-a raspuns: “Pentru
ca lacrimile nu dureaza… odata ce ajung aici, ele dispar ca si cum n-ar fi
fost… si nimeni nu-si mai aminteste de ele… Marea cea buna leagana toate
tristetile la pieptul ei si le aduce inapoi la tarm, iubiri… La fel se
intimpla si cu tine… Nu trebuie decit sa privesti in jurul tau…” Si
pescarusul si-a umflat aripile tisnind in zbor peste umarul meu.
Am vrut sa-l strig sa vina inapoi,
sa-l rog sa mai ramina linga mine, sa-mi mingiie singuratatea inlacrimata, sa nu
plece… nu inca… Dar cum am intors capul peste umar, privind in urma lui, am
inteles ca avusese dreptate. De cealalta parte a sirului de urme lasate de
pescarus, ma priveau doi ochi in fata carora amaraciunea lacrimilor mele
disparea incet, capatind culoarea celor din ochii pereche: lacrimile fericite
ale iubirii.
Publicata in revista ALTFEL nr. 11 / martie 2000
© Toate drepturile rezervate
English
version
E-mail me
Page backgrounds © Lonely Shell
|