|
PIETRE
ALBE
Pietrele
albe au scinteiat cind mi-ai dat inelul, de parca o raza de soare se reflectase
in ele. Dar era noapte; soarele dormea de mult.
Stralucirea venea din oglindirea chipului meu cu ochi surizatori,
inlacrimati de fericire. Un inel cu pietre albe… un inel de la tine.
Nu
stiam daca era o promisiune a fericirii sau doar eu imi doream sa fie astfel.
Stiu numai cit de mult am iubit inelul acela, stiu numai ca il luam cu mine de
cite ori trebuia sa trec peste un obstacol – fie ca era doar o zi care avea sa
fie grea, fie ca era ceva in care trebuia cu orice pret sa reusesc. Si reuseam.
Inelul ma ajuta intotdeauna. Nu ti-am spus niciodata, fiindca stiam ce ai fi
raspuns. Mi-ai fi spus inca o data ca astfel de lucruri nu exista. Ca, daca
mintile omenesti pot comunica de la distanta, prin telepatie, comunicarea cu un
obiect este imposibila. Cum ar putea fi altfel cind obiectul nu este viu, prin
urmare nu are ratiune?
Ratiune
nu are. Dar ar putea avea suflet. Sau macar, ar putea fi legat de sufletul cuiva
care ar trai in el. Asa cum traia sufletul tau in inelul de argint masiv cu
pietre albe scinteietoare, care parea sa-mi stringa usor degetul in momentele
grele, de parca mi-ar fi spus ca nu sunt singura, ca tu esti acolo, tinindu-ma
de mina.
De
cind ai plecat, n-am mai simtit
niciodata asta. Abia acum inteleg ca nu inelul ma ajuta, ci iubirea ta.
Obisnuiesc sa-l privesc uneori, tinindu-l intre degete si miscindu-l incet
cautind sa prind o raza de lumina care sa redea stralucirea pietrelor acum fara
stralucire in care eu tot mai mai vad oglindindu-se plimbarile noastre noaptea
pe malul marii, pe cind doar razele lunii reflectate in pietrele albe ale
inelului asterneau alei de lumina peste pietrele cenusii din calea
noastra.
Si
tot abia acum am inteles, ca din lacrimile lunii cazind de pe inel pe pietrele
cenusii, s-au nascut pietrele albe ale pamintului.
© Toate drepturile rezervate
English
version
E-mail me
Page backgrounds © Lonely Shell
|